High expectations imply utter happiness and bitter disappointment. May we all have both in our lives!

miercuri, 29 aprilie 2009

Mi-am luat vacanta


...pana pe 4 mai.

Ma duc departe de calculator. Sper sa-mi si iasa :))

Pana atunci, va doresc un 1 mai cat mai fain si distractie pe cinste!


Delta Dunarii, Vama Veche, mare, munte, Romania sau alte meleaguri, sa ne mearga la toti la inima!

So long, folks!

marți, 28 aprilie 2009

Despre intoleranta

Cred ca au curs rauri de cerneala si si-au batut gura o gramada de omuleti pe tema discriminarii de orice fel.

Din pacate, e usor utopic sa credem ca intr-o buna zi, toti vom trai in pace unii cu altii pe o mare pajiste inflorita, inconjurati fara teama de feline care, culmea, nu sar sa ne sfasie. In fine, ca in pozele alea frumos colorate din niste carticele cu care umbla unii cu catare la prozelitism.

Mai nou, de cand am intrat si noi ca tot omu in Europa cea grandioasa, ni se cere din ce in ce mai mult sa fim toleranti. Si ni se da si ocazia, avand in vedere ca ne populam pe zi ce trece cu diverse natii neautohtone.

Nimic de zis, sunt tari in lumea asta care se caracterizeaza tocmai pentru multiculturalitate si orase cat se poate de cosmopolite, ce mai, Babel reloaded.

Din pacate, o mare parte dintre noi au fost educati in vesnicul spirit "asta se face, asta nu", cu reguli bine stabilite pentru fiecare lucrusor. Buun. Atunci ce faci cand apare un element nou la orizont pentru care nu exista nicio regula prestabilita. Pentru ca realitatea aia nu a mai existat pana la momentul respectiv. E un lucru nou si educatia/experienta nu iti da un precedent dupa care sa te ghidezi.

Asadar, cum te comporti? Actionezi instinctiv? Faci the politically correct thing?

Pana la urma ce dicteaza comportamentul nostru tolerant? Normele? Societatea? Bunul simt? Uzantele?

Eu una am o frica aproape patologica de concetatenii nostri Rroma. Experientele mele neplacute ma fac oarecum intoleranta, in sensul ca evit orice contact cu ei. Nu ii critic, nu ii injur, pur si simplu ma tin deoparte. Asta ma face intoleranta, right? Si totusi, intre mine si oamenii care i-ar pune la zid e o mica-mare diferenta.

Pana la urma toleranta/intoleranta se naste din suma experientelor noastre vis-a-vis de persoana/conceptul, etc. respectiv. Nu pot crede ca exista persoane care se nasc tolerante/intolerante. Atitudinile noastre sunt modelate de experiente. Pana la urma, si indoctrinarea, care duce la intoleranta, este tot o experienta.

Judecam uneori foarte usor oamenii, etichetandu-i ca tolerant/intolerant prin raport cu experientele si parerile noastre. Si totusi, daca ne-am pune in situatia celuilalt, am putea avea surpriza sa ne regasim intr-o pozitie fix opusa celei actuale.

Toleranta si ipocrizie. Cati dintre noi afirmam sus si tare ca suntem toleranti? Ca nu avem nicio problema cu oamenii de culoare, cu asiaticii, cu femeile in pozitii de conducere sau mai stiu eu cate si mai cate? Cati admitem, sincer, ca avem o problema cand vedem un arab pe strada? Cati ne simtim incomfortabil cand ne nimerim in lift cu vreo 3 omuleti de culoare, dar, in schimb, pretindem fata de noi insine ca nu avem nicio problema cu ei?

Si pana unde merge toleranta? Oare orice bazaconie scornita de mintea umana e acceptabila? Ce e tolerabil si ce nu?

You tell me, people, ce credeti, pentru ca, in mod clar, nu e la fel de simplu ca in poza de mai jos...


duminică, 26 aprilie 2009

Literatura sudului

Ca studenta, am avut preferintele mele pentru anumite cursuri. Si printre ele s-a numarat cel despre literatura sudului american.

Sudul Americii (in termeni geografici, Carolina de Sud, Georgia, Alabama, Carolina de Nord, Virginia, Tennessee, Mississippi, Louisiana, Texas, Oklahoma, Missouri, Maryland, Delaware, Kentucky, Virginia de Vest si Arkansas) a dat o pleiada de scriitori nu foarte cunoscuti/popularizati in Romania. In mare parte de culoare, acestia au expus de la teme generice precum libertatea, dragostea de viata, inegalitatea intre sexe si discriminarea rasiala pana la aspecte obcure unui public neamerican: discriminarea si violenta impotriva femeilor in cadrul societatii de culoare.

Pe de alta parte, scriitorii albi (in numar relevant de gen feminin) au denuntat tarele societatii albe din Sud, printre care rolul accesoriu al femeii albe, asa numita "southern belle", educata pentru un rol de sotie-marioneta, pentru care sexualitatea este sinonima exclusiv cu procrearea, conform modelului "shut up and be beautiful".

Literatura sudului american este unul dintre domeniile literare care au generat cantitati enorme de opere critice si au iscat controverse inflacarate. Pe langa binecunoscutii William Faulkner, Tennessee Williams si mai putin cunoscuta Katherine Anne Porter, in cadrul genului s-au afirmat scriitori precum Alice Walker, Zora Neale Hurston, Harper Lee, Eudora Welty, Flannery O'Conner, Carson McCullers, Truman Capote, Kaye Gibbons, Ernest Gaines, Erskine Caldwell.

In cadrul literaturii americane a sudului se remarca indeosebi proza de culoare si cea feminina. Ambele categorii includ personaje bine conturate, caractere puternice, vibrante, nascute din experienta nemijlocita a autorilor ca locuitori si cronicari ai vietii de zi cu zi a uneia dintre cele mai divizate regiuni a Americii.

Povesti emotionante prin firul crud, aproape naturalist al unui numar de scene narative, adevarate tablouri ale vremii lor, romanele si nuvelele sudului american aduc la lumina adevaruri ascunse de conventie si timp, socheaza uneori prin sinceritate, creeaza noi punti de legatura intre generatii si dau nastere unei literaturi-cult pe firmamentul genului de fictiune universal.

Reprezentative pentru aspectele pe care le-au denuntat, pentru metaforele culturale pe care le inglobeaza, si pentru stilul de fictiune sudista sunt:

Not Without Laughter (1930), de Langston Hughes

Their Eyes Were Watching God (1937), de Zora Neale Hurston

Old Mortality (1937), de Katherine Anne Porter

The Heart is a Lonely Hunter (1940), de Carson McCullers

A Curtain of Green (1941), de Eudora Welty

A Good Man Is Hard to Find and Other Stories (1955), de Flannery O'Connor

To Kill a Mocking Bird (1960), de Harper Lee - Premiul Pulitzer

In Cold Blood (Cu sange rece, 1966), de Truman Capote

Coming of Age in Mississippi (1968), de Anne Moody

The Autobiography of Miss Jane Pittman (1971), de Ernest Gaines

A Confederacy of Dunces (1980), de John Kennedy Toole - Premiul Pulitzer

The Color Purple (1982), de Alice Walker - Premiul Pulitzer

Ellen Foster (1987), de Kaye Gibbons

Truth: Four Stories I am Finally Old Enough to Tell (1998), de Ellen Douglas

sâmbătă, 25 aprilie 2009

De-a valma

Doua bucati de hartie. Cu numele noastre pe ele.

Pulover verde trantit peste un tricou galben cu doua matze.

Esarfa multicolora smotocita de o perie de cap.

Portfard. Rosu. Gol.

Portfard. Rosu. Neincapator.

Pantaloni scurti negri indesati langa bluza ciclam.

Haine. Clipe. Prea multe.

Valiza neagra deschisa.

Valiza neagra inchisa. Eu ornament in varf.

Valiza parasita.

Trei bluze. Pulover. Doua perechi de blugi. Underwear. Perie. Sampon. Prosop.

Rucsac.

Drum. Intins.

joi, 23 aprilie 2009

Zbor ideal

Discutia inceputa de Catalin despre vise m-a dus iremediabil cu gandul la zbor.

Multi dintre noi au vise in care leviteaza sau pur si simplu se regasesc undeva sus deasupra pamantului, ca prin magie.

Dar de fapt, cu totii zburam, iremediabil, la un moment in viata. Catre un ideal, inaltati de un gand maret, de o pasiune, purtati pe aripile inflacararii pe care dragostea o sadeste in noi...

Oricum ar fi, fiecare are peticul lui de cer (macar virtual) pus acolo deoparte. Care ne asteapta sa ne inaltam spre el. Indiferent de timp si loc sau de ocazie.

Eu nu cred in existente liniare si in orizonturi existentiale comode. Nimeni nu traieste cu adevarat la aceeasi intensitate o viata intreaga. Macar o data ai un moment de zbor, cand simti ca esti deasupra lucrurilor, deasupra lumii, detasat de material, singur cu tine si cu visul tau.

Imi vine in minte titlul lui Kundera, L'insoutenable legerete de l'etre, si in momentul asta fac o conexiune intre zbor, inima usoara si vis. Cumva, mi se pare ca se imbratiseaza frumos cuvintele si proiectiile lor in imaginatia mea.

Cand esti entuziasmat cu adevarat de ceva, chiar iti simti inima mai usoara si te ridici usor-usor spre el, intr-un zbor lin. Intr-un zbor ideal. Spre ideal.

Initiativa

GrimCris a avut o initiativa interesanta, lansandu-ne o provocare: sa ne ajutam concetatenii intr-ale blogarelii afisandu-le bannerul pe blogul nostru timp de o saptamana.

Primul venit, primul servit, adica primii inscrisi pe lista de pe blogul lui Cris vor fi primii promovati de catre ceilalti participanti. Cititi aici pentru mai multe detalii.

Acum, pentru cine doreste sa se serveasca, poftiti la notitele lu' subsemnata:

miercuri, 22 aprilie 2009

Unknown

I found myself walking the alleys of my favorite park. I sat on my bench under a sycamore and watched people pass by. I have always liked to see them walk before my eyes, chattering about their lives, their worries, their hopes or busying themselves in an attempt to make head or tail of things. Careless joggers, sleepy teenagers on their way to school,morose gentlemen taking their dogs out early in the morning, lovers in search of a quiet corner. I was a good spectator, never interfering, always scrutinizing them with my invisible magnifying glass.

Yet now, I felt like I was no longer part of the show. My actors, they passed by as usual, unknowingly exciting cascading thoughts in my head. But somehow, this time I felt out of place and out of picture. It was like I no longer fitted the scenery. Or was it that the scenery no longer became me?

At some point, a girl stopped and unchained her dog's leash. Then she sat down and turned towards me smilingly. I wanted to greet her but then I realized she was looking right through me, watching her chase a stray cat. I waved to get her attention but she kept looking right through me.

I jumped to my feet and started to run. Yet, no dogs chased me and apparently...no one saw me. I felt a pang of sadness overtaking me. I had watched them all this time lovingly, taking in all their words, all their gestures, and yet to them I was simply...unknown.

luni, 20 aprilie 2009

Mi-e dor...

..de o pauza. De vacanta de vara, de lipsa de griji si de...Paris.

Am vazut de curand un film care inglobeaza farmecul etern al capitalei franceze si de atunci m-a cuprins o nostalgie furibunda dupa ea.

Da, stiu, pentru unii suna a cliseu, dar pentru mine, ca si pentru multi altii, Parisul e un loc "de l'ame", care mi s-a strecurat in suflet si a ramas acolo pe termen nedefinit.

De ce iubesc Parisul?

Pentru ca e boem, zapacit, colorat, cosmopolit, surprinzator, pentru ca respira cultura, bun gust, orginalitate, farmec, bucurie de viata.

Pentru ca iubesc sa vad pariziencele in fuste vaporoase cocotate pe tocuri de 10 cm iarna pe un ger de crapa pietrele. Pentru ca e cochet asa cum numai el stie sa fie.

Pentru ca nu as da pe un car de bani bucuria de a gusta un croissant la o cafea, dimineata, in timp ce citesc un ziar la o cafenea stradala sau un bistrou in Quartier Latin.

Pentru ca ii iubesc contradictiile, amestecul de glamour si sordid, indrazneala tinerilor parizieni de a se imbraca fix cum le trece prin cap si de a se manifesta liber, fara grija imaginii.

Pentru ca e un oras plin de muzica si de voie buna, de zambete, unde ai surpriza sa te trezesti servit cu cea mai mare placere de un mosulet simpatic, despre care afli cu stupoare ca e proprietarul localului.

Pentru ca aici chelnerul nu stramba din nas oricat de putin bacsis i-ai lasa si iti multumeste politicos din ochi pentru apreciere.

Pentru ca aici dragostea se simte in aer. Oamenilor nu le e teama sa isi arate afectiunea, netematori de ce vor spune ceilalti.

Pentru ca in Paris te simti LIBER. Pentru ca aici libertatea nu e doar un cuvant aruncat in vant. E o stare de spirit si o stare de fapt.

Pentru ca aici oamenii sunt relaxati, veseli, par sa uite de griji si e mare lucru, dupa cum spunea filmul, sa fii insouciant a Paris.



Élise: [in French] You're all alone here? What do you do all day?

Pierre: [in French] Watch other people live. Wonder who they are, where they go? They become hereoes in my little stories.



Pentru ca, in the end, aerul parizian e mare parte din mine. Din inima mea. De aceea, fac tot posibilul sa imi reintalnesc o parte din suflet in fiecare an. A plus tard, mon cher Paris!

vineri, 17 aprilie 2009

Orasul cu magnolii (III)

Ca tot omu muncitor....aaaa calator, de la o vreme tre sa dai intaietate si matzului. Drept pentru care ne oprim la o terasa care arata promitator. Exceptand grupul de masculi curiosi de langa masa noastra, parea chiar in regula. Vine meniul. Stupoare! Nici un cuvintel care sa aiba treaba cu mancarea printre randurile alea tiparite. Asa ca, deja cu foamea-n gat si cu regretu latit incontrolabil pe figura, batem in retragere spre strada principala. Masculii urla niste sfaturi cu restaurante and shit in urma noastra.

Noi facem (deh, raci, nu?) tot ca noi. O luam domol pe ulita-n jos in cautare de unitati de bagat la ghiozdan. Intr-un final (apoteotic evident) rasuflam usurate. Dam peste un restaurant tare frumusal, rustic asa, cu terasa, pavilioane din lemn, tot tacamu'. Numa' bun pentru niste turisti infometati cum ne aflam noi.

In ciuda vremii cam cu vanticel, ne asezam placut impresionate la o masa afara. Vine chelnerul. Moment in care incep bilele negre:

Unu. Nu servesc ciorba pe terasa. WTF? Ce-are[cenzurat]cu prefectura?
Doi. Am uitat. Mim, remind me. Era ceva legat de bere...
Trei. Mie, care am minunata inspiratie de a comanda peste, imi aduce mancarica cam cand dumnealor (care comandasera pui) terminasera deja.

Pai, nu cred ca poate exprima in cuvinte ce priviri miselesti aruncam la carnita aia de puicel din farfuriile gagicilor acompaniatoare si cum a mancat subsemnata pestele ala cand s-a hotarat intr-un final sa se infatoseze inaintea stapanirii.

Da, am si poze, da' nu ma produc pe blog, ca vreau sa imi pastrez in continuare aura de diva rafinata :))

Odata puse burtile la cale, John face o incercare (nereusita, am aflat ulterior) sa o carmeasca cu toata compania spre gara. Rezultatul: am mai vazut 2 obiective :)) Mim, a treia bila alba (parca a treia, nu?) intrucat bisericile alea doua chiar au meritat efortul.

Prima biserica era de fapt un paradis in destramare, pentru ca din asezamant ramasesera doar niste ruine plasate pe un delusor pitoresc. Din pacate, era si loc de distractie pentru junii urbei, am tras noi concluzia. Un fel de stash de sticle de tot felul. Mergea usor zona spre o tenta de sacrificial ground. Pentru diverse marci de bere. Prins pe subsemnata in poza cand tragea cu foc de niste gratii atasate la ruine. Poza dorsala :(

Biserica numarul 2 am gasit-o cu poarta inchisa si am zis sa fim cuminti si sa nu sarim gardul, ca asa se cuvine. Drept pentru care am pozat-o doar pe afara.

Cu oarecare parere de rau (desi burtile pline tare ne trageau la orizontala, la somn) am inceput sa coboram spre gara.

De la Curtea de Arges pana la Pitesti am avut parte de super adrenalina, intrucat am mers cu un automotor, adica o locomotiva cu locuri pentru pasageri inauntru. Numitul automotor a garantat o ora de tagadam-tagadam ca in povesti, ocazie cu care m-am familiarizat mai bine cu pliurile-mi stomacale, precum si cu morala (ca sa fiu blanda cu nenea respectiv) unui cetatean care se dadea de ceasul mortii ca i-am furat sufletu' cu aparatu' foto. Just for the record, dumnealui era un pic prea pitoresc pentru cadrele noastre.

Pitesti. Tragem satisfacute magaoaia in poza, ca sa n-o uitam vesnic si dupa ce mai targuim ceva de-ale gurii, ne suim in trinu spre Bucale. Gresim vagonul (ca deh, nu prea scrie clar care-i care la sagetile astea mirobolante), asa ca o luam la picior spre ala care trebuie. Odata ajunse la locurile noastre gasim o don'soara instalata confortabil pe care ne muncim pret de 5 minute sa o lamurim ca sta pe locul gresit in vagonul gresit.

In sfarsit, triumfam asupra ocupantei ilegale si ne prabusim pe scaune, obosite dar tare fericite.

Coboram la Gara de Nord si ne alaturam unui fluviu de necunoscuti care se revarsa din trenurile sosite in Bucuresti la ceas de seara. Si totusi, pe fetzele noastre pluteste un zambet enigmatic iar in inimi ne staruie o bucurie tainica. E un secret pe care il stim doar noi trei, care ne distinge de marea de inimi de langa noi. Sunt emotiile si impresiile noastre, care ne fac sa ne simtim inexplicabil ALTFEL.

miercuri, 15 aprilie 2009

Orasul cu magnolii (II)

Last time I checked, va lasasem in tren, cu maimutza de mine zgaindu-se pe geam si foindu-se nevoie mare.

Evident (de ce nu ma mira) je n-a luat aparatul intrucat lenea din dotare a trecut peste faza cu incarcat acumulatorii so...nexam poze.

Cel putin asa ma gandeam eu. Spre fericirea generala, Mim si-a facut temele si a luat disciplinat aparatul la ea. A doua bila alba dupa aia pentru spirit organizatoric.

Ajungem in Curtea de Arges. Catam noi spre zarea albastra intrebandu-ne filozofic in ce parte o fi centrul. Ne riscam pe o straduta in panta. Promitatoare. Urcam, urcam....Continuam. Spre centru dupa toate aparentele si conform dovezilor ulterioare.

Anterior, tre sa mentionez ca subsemnata plus John presteaza fetze de poza. Fiecare separat, cu fatza proprie. De bine-am venit la Curtea de Arges.

Mim incepe mitraliatu cu poze. Si noi ca japonezii. Da macar noi suntem mai simpatice. Garantez.

Halta la o terasa unde ne ingheata o tzara dosu la o cafelutza/capuccino/ceai. Ne mai intremam si pornim la atac. Strict turistic.

Prima oprire: manastirea. Rememorez instantaneu ca am mai vizionat obiectivu' respectiv.

Pasim sfios in catedrala. Liniste mormantala. Pana in clipa in care navalesc tatarii peste noi. Sau mai precis copiii lor. Un grup de pusti cu indrumator cu tot. Bafta noastra, avem parte si de explicatii gratis.

Urmez indicatiile ghidei ca un copil. Are o voce placuta, linistitoare. Parca mi-e si frica sa respir. E totul asa, solemn, coplesitor intr-un fel.

Tragem in poza locsorul unde, zice-se, ar fi zidit Manole pe iubita lui Ana. Stiti voi, faze, chestii cu mitul sacrificiului.

Mergem si la capela care adaposteste mormintele regelui Carol al II-lea si al sotiei sale Elena. Unde, cu curiozitatea-mi matzeasca, ma chinui sa disting ceva prin usa zabrelita. Morbida curiozitate ar zice unii. Nu domle, erau portretele capetelor incoronate acolo si imi mijeam si eu ochii sa disting ceva.

Buun, trecem si pe la izvorul lui Manole si o luam mintenas inapoi spre curtea domneasca. Pana acolo admiram, ca si pe parcursul intregii zile dealtfel, puzderia de copacei cu flori mari, parca de hartie creponata roz. Si respiram adanc. Da, parca e altceva. Parca merita sa respiri. Parfum de flori, aer curat. Killer package!(Stiu, am stricat atmosfera poetica cu englezismele mele. Well, dupa cum ziceam aici, am si eu niste "apucaturi")

Curtea Domneasca. Pentru cei care prefera sa iti spuna ca marea e de fapt o simpla formula chimica, asta inseamna doar o biserica intunecoasa, cu peretii devorati de umezeala, picturi pe jumatate sterse si niste ruine banale.

Pentru mine, Mim si John, cred ca a fost o intalnire care va ramane cu noi multa vreme. Eu cel putin as fi stat ore in sir in biserica aia care imi imprima o reverenta maxima, un sentiment pe care cel mai bine il exprima cuvantul englezesc awe, un amestec ciudat de teama si admiratie, de uimire si respect si o coplesitoare senzatie ca atingi niste relicve sacre.

Sunt locuri in care se observa cele trei straturi succesive de pictura. Chiar daca in mare parte pictura murala e distrusa datorita umezelii, ce s-a mai pastrat e relevant pentru ce a fost odinioara. Pacat ca ceea ce mai dainuie inca se va macina si mai mult datorita lipsei de conditii potrivite unei conservari reale a acestui asezamant. Cand te gandesti ca intrarea e modica suma de 5 lei...

Cat stam acolo o auzim pe ghida, o femeie in varsta, asupra careia umezeala care invaluie totul in jur a lasat urme adanci (mai multe despre ea aici) vorbind 2 limbi straine, cu niste turisti de alte natii. Trist dar adevarat, se pare ca sunt mai multi vizitatori straini decat romani.

Iesim. Liber la ruineee acuuum! Nu va speriati, nici de data asta nu am nimerit nicio vipera (zice-se ca prin ruine si-ar face veacul cu precadere). In schimb, ca de obicei cand dam peste chestii de catarat, ne verificam cu gratie raul de inaltime. Dap, e tot acolo!

Drept pentru care ne aciuam eroic pe o bucata de zid si privim (cu ceva batai de corazon intetite) in jos spre John care imortalizeaza bravada. Flexam muschii alaturi de Mim. Say cheese!

Of, of, am cam obosit. Greu cu astia ca mine. Intra in toate detaliile si nu stiu sa sintetizeze esentialul. Sau...nu vor. Finalul apoteotic in numarul urmator, ca sa zic asa.

marți, 14 aprilie 2009

La nimereala

Am preluat o leapsa de la Catalin intrucat mi s-a parut originala. Marturisesc ca mor de curiozitate sa vad ce-o iesi :)
Asadar, iata regulile jocului:
  1. go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.
  2. go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.
  3. go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.
    use Photoshop or similar to put it all together.

Poza pe care am gasit-o e asta, insa fiind cu copyright, a trebuit sa aleg alta, desi tare bine se potrivea cu restul acestui puzzle...

So, here's the masterpiece (talent lipsa si doar un amarat de Paint, no Photoshop)
Vorbele ii apartin Indirei Gandhi, iar citatul complet e
My grandfather once told me that there were two kinds of people: those who do the work and those who take the credit. He told me to try to be in the first group; there was much less competition.

Elisabeth Brooks este o actrita canadiana.
Cam boring, poate, dar clar merge, e o coperta de album clasica. Mie imi sugereaza ceva blues sau jazz... Voua?

duminică, 12 aprilie 2009

Orasul cu magnolii (I)

De curand m-am imbarcat impreuna cu doua bune amice intr-o Sageata Albastra si am tras o fuga pana la Curtea de Arges.

O reintalnire placuta, intrucat nu mai fusesem in zona de cand eram copil. Si cum am trecut prin cateva momente interesante, m-am gandit sa postez o incercare de travel log aici.

Ze beginning: Glorios, tren la 7:20. Crap, trezit la 5 intr-o zi de sambata. Tragic, truly tragic, mark my words! Aruncat telefon de langa urechea-mi fina, fara urmari, in afara faptului ca am mijit din nou ochii pe la 6 fara 15.
Tras tzoale pe mine, aruncat telefon si portofel in rucsac. Un sprint sanatos pana la metrou ca si asa am tras chiulul de la alergat in ultimele doua saptamani. Navalesc fara suflare pe peron unde Mim ma informeaza ca am intarziat 5 minute, si, evident, in alea 300 secunde am pierdut un metrou. Glorios, again!

Avand in vedere cat de des vine metroiul sambata dimineata, ajungem cu chiu cu vai pe la 7 fara cateva minute la Eroilor. Erm, deci nu mai prindem trinu daca stam tot la metrou, motiv pentru care o carmim voiniceste spre statia de taxi. Zicem la nene ca ne grabim foarte si sa-i dea bice.

Ajungem destul de bine asa ca ne gandim sa ne luam si ceva sa bagam la mat. La mine cu + la un capuccino. La McDo, coada de pierdeam si trenu de peste 2 ore. Recurgem la Gregory's unde un nene semiadormit imi greseste sandisu', blagoslovindu-ma cu un ton odios de la conserva. Protestez, nenea se trezeste si ma intreaba ce vreau exact ca el nu mai are nici aia nici aia..etc...
Intre timp apare si John. Din lipsa de timp se multumeste cu o briosa amarata.

O luam la fuga spre tren ca deh..era deja si 17 or something. Ajung in compartiment cu un sfert din capuccino revarsat pe capac si sticky fingers. Dar, victorie! Suntem in treeeeeen.

AAAh, condimentam cu putin somn. Nu eu. Mim. Eu ma uit ca maimutza pe geam si ma foiesc pe scaun. Sunt plina de entuziasm. S-a dus somnu frate, ce mai! De-abia astept sa ajungem. La una dintre primele statii se da jos juma' de tren deci ne revarsam confortabil pe scaunele din fata devenite subit vacante.

To be continued...

vineri, 10 aprilie 2009

La vita e bella

Intr-adevar, lasand la o parte nervii zilnici pe care ni-i facem de multe ori total aiurea, viata poate fi chiar frumoasa.

Si sunt lucrurile simple care o fac frumoasa. Faptul ca ti-ai cumparat o hainutza vesela, niste cercei hazlii, ca planuiesti o iesire din minunata noastra urbe suprapopulata spre zari mai aerisite, toate astea conteaza. Te fac sa vezi viata altfel. Asa cum ar trebui sa fie de fapt in fiecare zi. Frumoasa. Relaxanta. Vesela. Lipsita de griji. De probleme. De batai de cap. De rutina.

Probabil ca pentru multi a te bucura de un picnic in weekend nu e mare lucru. E doar un picnic. Si totusi, momentul ala e un snapshot de fericire in viata ta. Unul la care te poti intoarce cand esti amarat si te simti coplesit de "ale vietii valuri".

Azi, in drum spre agentia de bilete CFR, am simtit ca ma cuprinde o bucurie tainica. Parca ascundeam un secret de ceilalti, ceva era diferit. Ma simteam plina de elan. Parca as fi putut tine piept la orice. I was ready for the adventure.

Ce bine e sa te poti bucura de micile cadouri pe care ti le face viata: o iesire cu prietenii, chiar si cu trenul, un oras nou, o emotie diferita, o zi departe de the big city. Uitam atat de usor de ele si ne tot gasim surse de autonefericire...

Primavara asta e magica. Sper sa stea pe la noi cat mai mult. Parca si oamenii zambesc mai larg si chiar rad, rad cu pofta, orasul e mai vesel, mai putin cenusiu, vanzatoarele mai putin incruntate si parca si inima ti-o simti mai usoara.

miercuri, 8 aprilie 2009

Who loves the ugly?

Some of us always seem to pass judgment on everything, to ponder every decision, watch their backs before making the slightest move, make scrupulous computations before deciding to give, balance pros and cons, trust nobody but themselves.

And still, I wonder, don't you ever tire of being so over-rational and measure everything based on facts and proof and tangible things?

Why can't we just give without asking nothing in return or without rationalizing our giving so much.

Not so long ago, I was told by somebody that they wanted to do some charity work and donate some money to some very ill people. However, they had to make a choice. To decide who was going to get their money from amongst a large number of equally desperate cases.

What makes you more eligible for a donation than others? The way you tell your story or...to put it differently, the way you or others market you? Ultimately, yes, that is one of the reasons that set you apart.

Do you look good? Are you a beautiful baby? Well, lucky you! Coz this way you stand greater chances to get the money. Another reason that sets you apart from the suffering masses.

It may be sad, but it's true. How many of you would choose the terminally ill ugly child over the beautiful one?

Or how do you pick a child you want to adopt? Surely you will not want to have an ugly, deformed child. Even if you are not the one giving birth to it, you still desire to have a cute, if not beautiful one.

Which of the puppies in the pound will your child choose? The lovely, cute, and fluffy one for sure, not the sad-looking, ugly pup.

However, if we keep choosing the beautiful ones, someone will naturally get stuck with the ugly. And then, will we love them for lack of choice?

Who loves the ugly ducks in the end? Another ugly duck?

Funny thing is their lack of beauty does not makes them less of a duck. They can still swim, eat, sleep, just as the other ones. So, then why does the better-looking duck get the upper hand?

Because this is the real world. And in here looks and marketing are part of the winning rules.

duminică, 5 aprilie 2009

Sunt un om colorat

Da, recunosc, imi plac culorile. Imi place sa ma imbrac cat mai colorat si sa asortez in stilul meu culorile. Nu in modul traditional, ci asa cum simt eu ca as vrea sa le port.

Si cand ma gandesc ca acum ceva ani de zile nu ieseam din obisnuitul meu negru de blacker convins. Maxim maro. Are si negrul farmecul lui, dar parca in existenta asta cenusie, printre blocurile gri si oamenii mohorati, o pata de culoare iti aduce un pic de elan, de entuziasm, iti face viata mai roz.

Ok, nu zic, mi se pare un pic cam mult cand vad pe cineva imbracat din cap pana in picioare intr-o singura culoare. Devine obositor pentru ochi. Si efectul scontat nu mai este atins, in cazul in care doresti sa starnesti vreo reactie pozitiva.

Desi n-am dezertat de la verdele meu drag pe care il pastrez fidel in dulap, i-am mai adaugat si putin roz, mov, violet si rosu. Anul asta o sa incerc si putin galben, spre marea fericire a cuiva drag, care se da de ceasul mortii de fiecare data cand spun ca nu imi place galbenul.

Fata de albastru am o atitudine ambivalenta. Imi place culoarea, imi sugereaza libertate, infinit, speranta, intelepciune, dar nu m-as vedea imbracata in albastru. Mi se pare o culoare un pic pretentioasa care nu aranjeaza pe oricine. Intotdeauna mi-am imaginat o rochie albastra de zeita antica, cu drapaje regale, care invesmanteaza o frumusete blonda.

Stilul hippie/rasta e plin de culoare. De aceea intotdeauna zambesc tainic atunci cand vad un cuplu de rastafarieni pe strada cu coditele lor rasucite prinse la spate si vesmintele lor zapacite, care mie imi inspira efectiv o bucurie lichida, topita in culori vii, puternice.

A te imbraca colorat imi sugereaza bucurie de viata, lipsa de griji, atentie la frumos, asa cum il percepe, diferit, fiecare.

Vreau o lume colorata! Sa ne invesmantam cu totii in culoare si sa ne coloram primavara intr-un curcubeu propriu. Sa fim propriile noastre unicate.

Sa avem o primavara rasfirata in mii de culori! Go colored!

Racii din lumea mea

Am auzit de atatea ori pe multi care se plang cum ca racii ar fi tare complicati, domle! Si cum in lumea mea exista un numar relevant de asemenea crabi, m-am gandit sa le dedic un post, ca sa detaliem complexitatea asta enervanta.

Asadar, dragele mele (din pacate nu stiu decat (d)racoaice), sa vorbim despre noi.

Da, stiu, suntem PREA sensibile. Plangem prea usor pentru toate prostioarele. Da, dar vedeti voi, the others, pentru noi prostioarele acelea sunt importante. Si lacrimile noastre nu sunt niciodata 'crocodile tears'. Nu, noi bocim din inima ca sa zic asa, din adancurile sufletului nostru care se sfarama uneori mult prea repede.

Plangem daca tipati la noi (fara motiv din punctul nostru de vedere). Daca nu ne bagati in seama cand suntem in fazele noastre melancolice si depresive. Pentru un cotoi jigarit, fara un ochi si plin de purici, imaginandu-ne ce viata chinuita are el saracu si cum a ajuns asa. Pentru cainii schiopi, blestemand in gand toata rasa de automobilisti posesori de bolizi indiferenti. Pentru babele amarate de la metrou si copii orfani care ne cer "un banutz sa-mi iau o paine" (si ce mai rad astia in urma noastra daca reusesc sa ne ia banii)

Si da, suntem schimbatoare. Acum radem nebuneste si in momentul urmator ne intristam dintr-un nimic. O fi de la luna sau nu, cert e ca avem perioade cand vrem sa fim lasate in pace in carapacea noastra calduta si primitoare. Si nu vrem sa primim pe nimeni acolo. Pe NIMENI da?

Dar fiti fara grija, nu scapati de noi asa usor. Ne revenim si va molipsim (din nou) cu rasul nostru si cu buna noastra dispozitie.

Nu ne razbunam cand suntem ranite, dar tacerea noastra e mai muscatoare decat orice pedeapsa. Nu va vorbim, nu vrem sa va vedem, nu raspundem la usa sau la telefon si ne lingem ranile in tacere. Dar ne vindecam. Greu uneori, dar ne vindecam. Si o luam de la capat. Pentru ca ne plac oamenii. In ciuda firii noastre uneori timide si retrase, avem nevoie de oameni.

E drept, stam in carapace o vreme, dar la un moment dat erupem. Si maturam totul in cale cu entuziasmul nostru. Sunt si cazuri in care nu mai iesim din carapace. Cazuri in care vrem sa fim babied. Si cazuri in care nu vrem. Da, stiu, suntem complicate.

Asa e, putem fi tare morocanoase. Si ne trezim uneori cu fata la cearsaf. Si nu ne convine nimeni si nimic. Fara motiv. Sau poate suntem doar suparate pe lume. Bear with us! We'll be back soon enough!

Oh da, suntem innebunite dupa cuibul nostru! A se intoarce acasa la el dupa o lunga absenta este una dintre cele mai intense bucurii ale racului. Pentru ca da, pentru noi, our home is our castle.
Oricat de moi sunt pernele si oricat de primitoare gazdele, nicaieri nu ne simtim mai bine ca acasa. Ne iubim caminul cu pasiunea cu care ne iubim partenerul de viata.

Avem prostul obicei de a ne urma idealurile pana la capat si atunci cand ne dorim ceva, avem tenacitatea necesara sa il obtinem. Si, pazea, odata ce l-am gasit, al nostru e! Ne batem cu oricine, pe orice teren, in orice conditii ca sa protejam ce e al nostru!

Ne consumam prea mult si de multe ori, ni se intampla sa ne minam sanatatea cu prea multe griji. Intoarcem problemele pe toate partile si ne cream unele atunci cand (greu de crezut) nu avem. Despicam firul in patru si analizam mult prea mult. Prea des ne pasa de multe mai mult decat ar trebui.

Nu ne place sa fim criticate si uram sa cadem in ridicol.

Da, cerem multa afectiune si ni se pare ca niciodata nu suntem iubite destul. Asta pentru ca si noi dam (din punctul nostru de vedere) foarte mult. We like to be mother hens.

Avem taceri si tristeti inexplicabile. Si hohote de ras subite. Dar cel mai mult pe lumea asta iubim viata. Si ne agatam de ea cu fiecare fibra a corpului nostru firav.

sâmbătă, 4 aprilie 2009

Vorbiti...cu ochii

De curand am fost pusa in situatia de a face un exercitiu care mi s-a parut dificil. Trebuia sa "conversez" cu cineva doar din ochi si sa reusesc sa ma fac inteleasa.

Poate parea usor dar in fapt, ganditi-va ca nu sunt multi cei care pot exprima fidel sentimente si emotii fara a se sprijini de gesturi si cuvinte.

Sunt oameni care te cearta, te adora, te ignora, te consoleaza, te urasc...doar din privire. Si in cazul asta, da, o privire poate face mai mult decat o mie de cuvinte.

Cand ai gresit si el/ea iti arunca o privire sub care simti ca te faci mic mic de tot de rusine si regret. Sau atunci cand in ochii celuilalt dainuie o tristete infinita si o suferinta tainica. Sau cand fericirea din ochii omului de langa tine e atat de evidenta incat te binedispune instantaneu.

Oamenii care pot vorbi elocvent cu ochii au parca ceva magic, un simt aditional, o aura speciala care ii diferentiaza de noi, the others. De aceea, cand avem norocul sa intalnim unul dintre ei, as zice ca ar trebui sa ii pretuim. Sa ne bucuram ca ii cunoastem si ca ne aflam in preajma lor.