De obicei îmi induce o stare de amorţeală, somn, moleşeală, call it what you will. Cel mai bine dorm când îi trage o răpăială de aia pe cinste, cu tunete şi fulgere.
Azi în schimb am privit ploaia torenţială care mă mura cu fiecare secundă sub umbrelă cu bucurie. Am închis ochii pentru câteva clipe şi am simţit că mă poartă undeva...în vacanţă, departe de toţi şi de toate într-o lume nouă, nedescoperită, plină de verdeaţă, flori şi căderi de apă.
Se vede că cineva a jucat bine dansul paparudelor pentru că plouă fără oprire. Greşesc, acum tocmai s-a oprit. Pacat, acum fără picurii ei, vremea pare mohorâtă şi complet anosta. Şi-a pierdut farmecul lichid.
sâmbătă, 30 mai 2009
300 spartans
Am auzit multe opinii pro şi contra filmului 300. Majoritatea îl condamnă printre altele, pentru cei 300 de spartani perfecţi, cu torsouri parcă sculptate şi mantii roşii învolburându-se în vânt. Pentru grotescul persanilor, inclusiv al urieşescului Xerxes.
Ceea ce uită însă mulţi este că filmul urmăreşte destul de fidel modul în care povestea este creionată în benzile desenate care i-a servit ca sursă de inspiraţie. De aceea este normal ca în film să apară accente groteşti şi ca adevărul istoric (disputat şi incert , dealtfel) să fie îngenunchiat pentru a asuma un anumit punct de vedere cinematografic.
Luând în considerare sursa, filmul lui Zack Snyder este cât se poate de reuşit, iar intenţia regizorului este 100% justificată. Pentru cârcotaşi, iată aici câteva dovezi concludente în acest sens. Mie una mi se pare bun din toate punctele de vedere. Si asta o spune un om pasionat de marile bătălii ale istoriei, care se oripileză la toate anacronismele din aşa-zisele filme istorice. Dar 300 NU ESTE un film istoric. Şi pentru a îl putea înţelege la adevărata lui valoare şi a nu ne limita doar la "face value", 300 a lui Frank Miller, benzi desenate inspirate la rândul lor de filmul Cei 300 de spartani din 1962, sunt un bun punct de plecare.
Ceea ce uită însă mulţi este că filmul urmăreşte destul de fidel modul în care povestea este creionată în benzile desenate care i-a servit ca sursă de inspiraţie. De aceea este normal ca în film să apară accente groteşti şi ca adevărul istoric (disputat şi incert , dealtfel) să fie îngenunchiat pentru a asuma un anumit punct de vedere cinematografic.
Luând în considerare sursa, filmul lui Zack Snyder este cât se poate de reuşit, iar intenţia regizorului este 100% justificată. Pentru cârcotaşi, iată aici câteva dovezi concludente în acest sens. Mie una mi se pare bun din toate punctele de vedere. Si asta o spune un om pasionat de marile bătălii ale istoriei, care se oripileză la toate anacronismele din aşa-zisele filme istorice. Dar 300 NU ESTE un film istoric. Şi pentru a îl putea înţelege la adevărata lui valoare şi a nu ne limita doar la "face value", 300 a lui Frank Miller, benzi desenate inspirate la rândul lor de filmul Cei 300 de spartani din 1962, sunt un bun punct de plecare.
vineri, 29 mai 2009
Ipocrizie
Citeam de curând cum că Parlamentul European a votat interzicerea importurilor de produse din focă provenite din Canada, în semn de protest faţă de metodele de vânătoare folosite.
Toate bune şi frumoase până când îmi arunc ochii pe comentariile lăsate de compatrioţi pe hotnews.ro la articolul în care se făcea referire la asta (recomand clickaiala de rigoare doar dacă vă plictisiţi rău, nu e nimic frumos de văzut acolo) şi la un gest considerat reprobabil (io îl văd squarely idiot, but who cares?).
Se pornise neamule o ditamai bătălia verbală despre cât de nedrept e să omoare ăştia în Canada focile. De aici mi-a venit mie în tărtăcuţă o întrebare: în ce măsură poţi să acuzi pe alţii de barbarie că omoară nu ştiu ce animal când tu te lăfăi de Paşte şi Craciun (şi nu numai) cu ciozvârtele de miel şi fripturicile de purcel în farfurie. Aaaa, şi dacă îţi mai place şi cărniţa de puicel da' o ţii sus şi tare că "e inuman domle să omori focile etc.", I rest my case.
Nimic de zis, pentru unii poate e o barbarie, pentru alţii e un mod de viaţă de când se ştiu (vezi eschimoşii care nu prea au gustat la viaţa lor pui, vacă, miel şi alte asemenea "delicatese" pentru ca nu au de unde).
Alta e problema mea: cât de ipocrit poţi să fii să te declari împotriva omorârii focilor şi a altor animale sălbatice când matale bagi la maţ cîrnăciori, mici, cabanoase, chifteluţe, drob, fripturi de tot felul, păstrămioară şi alte bunătăţi....fără număr? De ce îs focile mai oropsite decât puii noştri autohtoni cărora le sucesc bunicile noastre gâturile de ni le trimit nouă la oraş, "să aibă şi ei maică acolo, că e pui de ţară, nu de ala din supermarket" sau decât Ghiţă al nostru de fiecare Crăciun când îl scurtăm de cap şi îl facem pacheţele mici-mici pe care le împărţim la familion.
Eu aş sugera măcar dacă e să militezi pentru o cauză de acest gen, să o faci pe bune. Că vorba aia cu " Să faci ce zice popa nu ce face popa" nu mi se pare valabilă aici. Aşadar, accept comentarii pertinente pentru protecţia animalelor de la vegetarieni pentru ca mi se pare mie că ei au oareşicare drept să meargă cu jalba în proţap în domeniul asta. Restul, să rămânem la mititei, gratare mixte şi alte bunătăţi care implică fără îndoială cărniţă de origine animală.
Ar putea spune unii că nu se compară, ca porcul e animal domestic şi vezi bine, dacă tu l-ai hrănit, tu l-ai crescut, ai tot dreptul să îl omori că e al tău. Păi nah, dacă o luăm aşa, e perfect normal şi moral şi să mergi la vănătoare de ce vrea muşchiul tău, că, zice-se, suntem la vârful lanţului trofic deeci, noi avem voie să omorâm ORICE, nu?
Oricum, problema e complexă şi nu vreau să latru aiurea, just trying to make a point somehow.
Toate bune şi frumoase până când îmi arunc ochii pe comentariile lăsate de compatrioţi pe hotnews.ro la articolul în care se făcea referire la asta (recomand clickaiala de rigoare doar dacă vă plictisiţi rău, nu e nimic frumos de văzut acolo) şi la un gest considerat reprobabil (io îl văd squarely idiot, but who cares?).
Se pornise neamule o ditamai bătălia verbală despre cât de nedrept e să omoare ăştia în Canada focile. De aici mi-a venit mie în tărtăcuţă o întrebare: în ce măsură poţi să acuzi pe alţii de barbarie că omoară nu ştiu ce animal când tu te lăfăi de Paşte şi Craciun (şi nu numai) cu ciozvârtele de miel şi fripturicile de purcel în farfurie. Aaaa, şi dacă îţi mai place şi cărniţa de puicel da' o ţii sus şi tare că "e inuman domle să omori focile etc.", I rest my case.
Nimic de zis, pentru unii poate e o barbarie, pentru alţii e un mod de viaţă de când se ştiu (vezi eschimoşii care nu prea au gustat la viaţa lor pui, vacă, miel şi alte asemenea "delicatese" pentru ca nu au de unde).
Alta e problema mea: cât de ipocrit poţi să fii să te declari împotriva omorârii focilor şi a altor animale sălbatice când matale bagi la maţ cîrnăciori, mici, cabanoase, chifteluţe, drob, fripturi de tot felul, păstrămioară şi alte bunătăţi....fără număr? De ce îs focile mai oropsite decât puii noştri autohtoni cărora le sucesc bunicile noastre gâturile de ni le trimit nouă la oraş, "să aibă şi ei maică acolo, că e pui de ţară, nu de ala din supermarket" sau decât Ghiţă al nostru de fiecare Crăciun când îl scurtăm de cap şi îl facem pacheţele mici-mici pe care le împărţim la familion.
Eu aş sugera măcar dacă e să militezi pentru o cauză de acest gen, să o faci pe bune. Că vorba aia cu " Să faci ce zice popa nu ce face popa" nu mi se pare valabilă aici. Aşadar, accept comentarii pertinente pentru protecţia animalelor de la vegetarieni pentru ca mi se pare mie că ei au oareşicare drept să meargă cu jalba în proţap în domeniul asta. Restul, să rămânem la mititei, gratare mixte şi alte bunătăţi care implică fără îndoială cărniţă de origine animală.
Ar putea spune unii că nu se compară, ca porcul e animal domestic şi vezi bine, dacă tu l-ai hrănit, tu l-ai crescut, ai tot dreptul să îl omori că e al tău. Păi nah, dacă o luăm aşa, e perfect normal şi moral şi să mergi la vănătoare de ce vrea muşchiul tău, că, zice-se, suntem la vârful lanţului trofic deeci, noi avem voie să omorâm ORICE, nu?
Oricum, problema e complexă şi nu vreau să latru aiurea, just trying to make a point somehow.
miercuri, 27 mai 2009
Jocurile copilăriei
"Mama lu' Gabi, îl lăsaţi pe Gabi să iasă afară?"Iată un dialog aparent banal care m-a purtat însă în trecut, în copilărie. Mi-am adus aminte de dialoguri similare şi de jocurile noastre:
"E pedepsit, nu are voie să iasă la joacă"
"Ţările"
"Şotron"
"Ţară, ţară, vrem ostaşi"
Încetul cu încetul se fabrică oţetul (eu asta ţin minte, habar n-am cum se chema de fapt)
Unde au dispărut toate? De-abia dacă mai vezi un joc de şotron trasat stângaci pe betoane. Rar. Din ce în ce mai rar.
Dar de "avioane"? Jocul acela pe care îl jucam pe furiş în timpul orelor la sfârşitul caietului de matematică...
Eu una îmi aduc aminte şi de somata jucată cu amicii mei-băieţi-şi de fotbalul care dădea dureri de cap mamei şi răni dechise genunchilor mei veşnic înfofoliţi în frunze de muşcată din ghivecele văduvite ale tatei.
Unde sunt jocurile de altă dată? Cu ce au fost înlocuite? Îndrăznesc să cred ca de cele pe calculator doar parţial şi că există nişte alternative în jocul copiilor de azi pe care eu încă nu le-am descoperit.
Se spune că fiecare vîrstă are farmecul ei. E drept, dar copilăria este vârsta care rămâne mereu cu tine. Care îţi smulge un zâmbet pe ascuns atunci când te simţi copleşit de grijile tale de "om mare".
A fi copil e tare frumos, dar a fi un om mare care îşi redescoperă din când în când latura ludică şi elibereză pentru câteva momente copilul din el e la fel de valoros. Iar copilul din noi trebuie preţuit şi hrănit. Ca să rămână în viaţă, să nu se piardă în abisurile hâde ale conformismului şi ale uitării.
Eu una o să joc şotron alături de copiii mei. Şi o să cânt şi o să râd şi o să lunec protector pe lângă ei cu role pe gleznele mele îngroşate şi cu un zâmbet luminos pe faţa mea ridată.
Atunci voiam să ajung om mare. Şi acum că sunt acolo unde mi-am dorit, copilul din mine se vede crescut şi se bucură. Pe termen nedefinit :)
luni, 25 mai 2009
Amintire plăcută #5
Ţin minte şi acum momentul în care am dat virtualiceşte mâna cu universul lui Gibson şi am descoperit cyberpunk-ul. În anul IV de facultate, tot în perioada de glorie Erasmus, mi-am luat un curs specializat de literatură franceză centrat pe SF.
Minunat, mi-am zis eu, îmi place SF-ul, o să fie o plăcere să merg la cursul ăsta (nu mai aveam nevoie de credite, voiam să îl urmez pentru simplul fapt că mi se părea interesant, exista şansa să aflu lucruri noi).
Big mistake! Una la mână, deşi bibliografia avea doar autori străini, cursul era în franceză. Oricât mi-ar plăcea limba lui Voltaire, îmi venea foarte greu să vorbesc în franceză despre nişte concepte eminamente anglo-saxone. Aşadar, interzis la limba engleză şi având în vedere că mă încăpăţânam să spun numele autorilor cu pronunţie englezească, precum şi titlurile cărţilor, am reuşit să îmi atrag antipatia colegilor care n-aveau nici în clin nici în mânecă cu engleza (adică mai toţi), plus profa.
Şi totuşi, deşi la vache mi-a dat notă mică la proiectul final, pentru mine, asta ramâne o amintire plăcută, pentru că atunci am descoperit un univers care mă fascinează şi acum, mi-am lărgit orizontul de cunoştinţe, precum şi că sunt o luptătoare, pentru că am reuşit să trec peste obstacole pentru a face un lucru care îmi place.
De aceea, lucrarea mea despre cyberpunk de atunci mi-e tare dragă şi, deşi nu o mai deţin în format fizic, ideile din ea sunt vii în mintea mea, iar experienţele de atunci nepreţuite.
Minunat, mi-am zis eu, îmi place SF-ul, o să fie o plăcere să merg la cursul ăsta (nu mai aveam nevoie de credite, voiam să îl urmez pentru simplul fapt că mi se părea interesant, exista şansa să aflu lucruri noi).
Big mistake! Una la mână, deşi bibliografia avea doar autori străini, cursul era în franceză. Oricât mi-ar plăcea limba lui Voltaire, îmi venea foarte greu să vorbesc în franceză despre nişte concepte eminamente anglo-saxone. Aşadar, interzis la limba engleză şi având în vedere că mă încăpăţânam să spun numele autorilor cu pronunţie englezească, precum şi titlurile cărţilor, am reuşit să îmi atrag antipatia colegilor care n-aveau nici în clin nici în mânecă cu engleza (adică mai toţi), plus profa.
Şi totuşi, deşi la vache mi-a dat notă mică la proiectul final, pentru mine, asta ramâne o amintire plăcută, pentru că atunci am descoperit un univers care mă fascinează şi acum, mi-am lărgit orizontul de cunoştinţe, precum şi că sunt o luptătoare, pentru că am reuşit să trec peste obstacole pentru a face un lucru care îmi place.
De aceea, lucrarea mea despre cyberpunk de atunci mi-e tare dragă şi, deşi nu o mai deţin în format fizic, ideile din ea sunt vii în mintea mea, iar experienţele de atunci nepreţuite.
duminică, 24 mai 2009
Ce te face fericit?
Vizionând acum vreo două săptămâni pe Vimeo un filmuleţ, am început să fac şi eu propria mea listă de fericire. Suntem oameni atât de diferiţi şi necesităţile noastre sunt adeseori surprinzătoare. Pentru unii fericirea stă în lucrurile simple şi în micile plăceri ale vieţii în timp ce alţii aspiră permanent spre altceva, spre noi orizonturi, iar atunci când le ating, departe de a sta să se bucure de ceea ce tocmai au câştigat, de a-şi contempla victoria şi a conştientiza ceea ce au, se năpustesc spre noi ţinte, mai mult sau mai puţin himerice.
Oricare dintre aceste două perspective ar fi calea pe care o alegem, eu cred ca n-ar trebui să o desconsiderăm pe cealaltă. Până la urmă, fiecare îşi trăieşte viaţa în funcţie de acele lucruri care au importanţă pentru el. Capacitatea de a vedea şi înţelege ambele puncte de vedere cred eu că ne face mai buni, pentru că de aici vine acea înţelegere şi toleranţă de care e atâta nevoie atunci când trăieşti printre ceilalţi.
Poate un fir unificator între aceste două perspective este faptul că majoritatea dintre noi avem momente de fericire atunci când facem lucrurile care ne plac: sportul nostru preferat, muzica care ne transportă în universul nostru paralel, prietenii care ne împărtăşesc pasiunile.
Sunt atâtea lucruri care ne pot face fericiţi măcar momentan. Şi în timp, pe parcursul vieţii noastre, pe măsură ce priorităţile noastre se schimbă, poţi găsi fericire în locuri şi lucruri pe care în alte etape ale vieţii le dispreţuiai sau nu le înţelegeai. Şi aleatoriul ăsta al vieţii, surprizele pe care ţi le rezervă, modul în care vine şi te ia la mişto şi îţi demonstrează ţie, cel cu priorităţi bine stabilite, că totul e relativ, inclusiv fericirea, e ceea ce ne facem să ne agăţăm cu furie şi dragoste de ea. Şi să mergem înainte spre marele necunoscut. Chiar dacă nu ştim încotro ne îndreptăm, în mod clar suntem pe drumul nostru...
Oricare dintre aceste două perspective ar fi calea pe care o alegem, eu cred ca n-ar trebui să o desconsiderăm pe cealaltă. Până la urmă, fiecare îşi trăieşte viaţa în funcţie de acele lucruri care au importanţă pentru el. Capacitatea de a vedea şi înţelege ambele puncte de vedere cred eu că ne face mai buni, pentru că de aici vine acea înţelegere şi toleranţă de care e atâta nevoie atunci când trăieşti printre ceilalţi.
Poate un fir unificator între aceste două perspective este faptul că majoritatea dintre noi avem momente de fericire atunci când facem lucrurile care ne plac: sportul nostru preferat, muzica care ne transportă în universul nostru paralel, prietenii care ne împărtăşesc pasiunile.
Sunt atâtea lucruri care ne pot face fericiţi măcar momentan. Şi în timp, pe parcursul vieţii noastre, pe măsură ce priorităţile noastre se schimbă, poţi găsi fericire în locuri şi lucruri pe care în alte etape ale vieţii le dispreţuiai sau nu le înţelegeai. Şi aleatoriul ăsta al vieţii, surprizele pe care ţi le rezervă, modul în care vine şi te ia la mişto şi îţi demonstrează ţie, cel cu priorităţi bine stabilite, că totul e relativ, inclusiv fericirea, e ceea ce ne facem să ne agăţăm cu furie şi dragoste de ea. Şi să mergem înainte spre marele necunoscut. Chiar dacă nu ştim încotro ne îndreptăm, în mod clar suntem pe drumul nostru...
vineri, 22 mai 2009
Inspiration
She put the phone down and she started to ponder. Why is it that simple things get so complicated when she talks to her. Why is it that what she says matters so much? Why is it that she cannot ignore her words, disregard her opinions and simply say 'yes, mum' and go about her own business as if nothing really happened.
She always had a mind of her own and never really cared about what others thought about her. Yet, that daily phone call was always the phone call. A mood setter, an impending judgment, and ultimately, the recognition she sought. If she disagreed, she was simply devastated. She had to give approval on all her courses of action. Always. She was 40 and still emotionally dependent on her mother. Any disagreement put her off doing anything for the entire day.
And still, it was in those moments when her poetry was at its best. It was then when frustration poured its bittersweet ink onto her dog-eared notebook and gave birth to pages and pages of intricate imagery. Surreal spirals of the void of consciousness embracing furious confession. Blackbirds of her innermost springs nesting in the most surprising strata of the intellect. Senseless and yet highly significant thoughts wrought within the fine pattern of what she called 'my way of standing up to her'. Her rage, her cowardice, and her pain, all brought together in the sketchy curves of her writing, embracing the nude pages of the notebook. No drafts, no finishing touches, just torrents of words, of collocations, of phrases, patiently clustering until the next call.
In the end, her dependence, her agony were the utter source of her art. 'Beauty in helplessness and turmoil' - the tagline of her unlikely career and the summary of her existence.
She always had a mind of her own and never really cared about what others thought about her. Yet, that daily phone call was always the phone call. A mood setter, an impending judgment, and ultimately, the recognition she sought. If she disagreed, she was simply devastated. She had to give approval on all her courses of action. Always. She was 40 and still emotionally dependent on her mother. Any disagreement put her off doing anything for the entire day.
And still, it was in those moments when her poetry was at its best. It was then when frustration poured its bittersweet ink onto her dog-eared notebook and gave birth to pages and pages of intricate imagery. Surreal spirals of the void of consciousness embracing furious confession. Blackbirds of her innermost springs nesting in the most surprising strata of the intellect. Senseless and yet highly significant thoughts wrought within the fine pattern of what she called 'my way of standing up to her'. Her rage, her cowardice, and her pain, all brought together in the sketchy curves of her writing, embracing the nude pages of the notebook. No drafts, no finishing touches, just torrents of words, of collocations, of phrases, patiently clustering until the next call.
In the end, her dependence, her agony were the utter source of her art. 'Beauty in helplessness and turmoil' - the tagline of her unlikely career and the summary of her existence.
marți, 19 mai 2009
Despre SF-uri
Da, recunosc, îmi plac SF-urile. Cele cu coperte cu precădere. Cu alte cuvinte, literatura ştiinţifico-fantastică. Ca şi unele filme şi seriale de gen. Carte, revistă, bandă desenată, serial, consum cu plăcere şi în cantităţi deloc de neglijat.
Îmi aduc aminte şi acum cum aşteptam cu sufletul la gură emisiunea lui Mironov de la televiziunea naţională şi ce greu găseai o carte de gen. În schimb revistele de SF erau mai la îndemână. Şi clubul de SF la care mergeam. Ehei, alte vremuri, altă lume, alţi actori.
Da, şi episoadele din Zona Crepusculară. Ce le mai înghiţeam aşa pe nerăsuflate. Şi ce passé mi se pare serialul acum. Deh, am evoluat, si sci-fi-ul cu noi. Acum avem Stargate SG1, Stargate Atlantis, Babylon 5 şi câte şi mai câte. Mă întreb însă, mă mai uit la ele cu aceeaşi plăcere? Acum că am de unde alege? Ce ţi-e cu omul ăsta, tare uşor se mai plictiseşte.
Şi totuşi dragostea mea pentru SF a rămas vie. Şi iese la suprafaţă de fiecare dată când mă pomenesc în faţa unui stand de cărţi al editurii Nemira. Oh, da, aş putea sta o zi întreagă să răsfoiesc titlurile alea, să mângâi copertele lucioase cu ilustraţii futuriste şi uneori inexplicabil neliniştitoare.
Nu sunt genul de om care îşi arată triumfător colecţia completă a cărţilor scrise de vreun mare autor de profil. Nu, nu am Fundaţia completă a lui Asimov şi nici Star Wars sau Dune. Îmi place să descopăr cărţile astea în ritmul meu, în timp, şi nu alerg după premii Nebula, World Fantasy sau alte asemenea bestsellers. Îmi place să îmi iau antologii, pentru că îmi permit să citesc câte o "bucăţică" dintr-un autor şi în cazul în care îmi place ce îmi văd ochii, să pornesc în căutarea altor cărţi de-ale omuleţului în cauză.
Mie una mi se pare că gusturile în materie de literatură SF sunt mult mai dispersate decât în alte arii de literatură. Poate pentru că aici creativitatea e mai debordantă ca oriunde şi poţi întâlni mai multe stiluri de scriitură decât ai putea gândi.
Deşi îmi plac nespus povestirile lui Asimov, nu sunt un fan declarat, pentru că asta ar însemna că iubesc cu pasiune absolut tot ce a scris şi nu este aşa. Rămân aşadar la "îmi place mult" :)
În schimb, rămân în continuare alături de William Gibson şi de Necromantul lui cyberpunk. Mă hrănesc în continuare cu seva lumii lui de neoane, cowboys de consolă dependenţi de amfetamine şi "îmbunătăţiţi" radical, megalopolisuri, implanturi de simulacru de personalitate (cam ciudat sună în română dar asta este), IA-uri perfect credibile şi spaţiu virtual care îţi pătrunde orice fibră, ca o reţea fină, invizibilă.
Ca să nu plictisesc prea mult, revin cu picioarele pe pământ deocamdată şi vă mai "încânt" cu un post pe această temă ceva mai încolo, povestindu-vă nişte chestii despre cyberpunk.
Îmi aduc aminte şi acum cum aşteptam cu sufletul la gură emisiunea lui Mironov de la televiziunea naţională şi ce greu găseai o carte de gen. În schimb revistele de SF erau mai la îndemână. Şi clubul de SF la care mergeam. Ehei, alte vremuri, altă lume, alţi actori.
Da, şi episoadele din Zona Crepusculară. Ce le mai înghiţeam aşa pe nerăsuflate. Şi ce passé mi se pare serialul acum. Deh, am evoluat, si sci-fi-ul cu noi. Acum avem Stargate SG1, Stargate Atlantis, Babylon 5 şi câte şi mai câte. Mă întreb însă, mă mai uit la ele cu aceeaşi plăcere? Acum că am de unde alege? Ce ţi-e cu omul ăsta, tare uşor se mai plictiseşte.
Şi totuşi dragostea mea pentru SF a rămas vie. Şi iese la suprafaţă de fiecare dată când mă pomenesc în faţa unui stand de cărţi al editurii Nemira. Oh, da, aş putea sta o zi întreagă să răsfoiesc titlurile alea, să mângâi copertele lucioase cu ilustraţii futuriste şi uneori inexplicabil neliniştitoare.
Nu sunt genul de om care îşi arată triumfător colecţia completă a cărţilor scrise de vreun mare autor de profil. Nu, nu am Fundaţia completă a lui Asimov şi nici Star Wars sau Dune. Îmi place să descopăr cărţile astea în ritmul meu, în timp, şi nu alerg după premii Nebula, World Fantasy sau alte asemenea bestsellers. Îmi place să îmi iau antologii, pentru că îmi permit să citesc câte o "bucăţică" dintr-un autor şi în cazul în care îmi place ce îmi văd ochii, să pornesc în căutarea altor cărţi de-ale omuleţului în cauză.
Mie una mi se pare că gusturile în materie de literatură SF sunt mult mai dispersate decât în alte arii de literatură. Poate pentru că aici creativitatea e mai debordantă ca oriunde şi poţi întâlni mai multe stiluri de scriitură decât ai putea gândi.
Deşi îmi plac nespus povestirile lui Asimov, nu sunt un fan declarat, pentru că asta ar însemna că iubesc cu pasiune absolut tot ce a scris şi nu este aşa. Rămân aşadar la "îmi place mult" :)
În schimb, rămân în continuare alături de William Gibson şi de Necromantul lui cyberpunk. Mă hrănesc în continuare cu seva lumii lui de neoane, cowboys de consolă dependenţi de amfetamine şi "îmbunătăţiţi" radical, megalopolisuri, implanturi de simulacru de personalitate (cam ciudat sună în română dar asta este), IA-uri perfect credibile şi spaţiu virtual care îţi pătrunde orice fibră, ca o reţea fină, invizibilă.
Ca să nu plictisesc prea mult, revin cu picioarele pe pământ deocamdată şi vă mai "încânt" cu un post pe această temă ceva mai încolo, povestindu-vă nişte chestii despre cyberpunk.
luni, 18 mai 2009
Sa criticăm aşadar!
Poate mi se pare mie, dar în ultima vreme am constatat un cvasi-curent criticastru la adresa urbei şi a ţării în care ne târâim existenţa în fiece zi.
Nu zic, şi eu critic, pentru că, din păcate, sunt atât de multe lucruri care nu merg şi există o mie de trebşoare care te calcă pe nervi. Şi totuşi, vorbeam deunăzi cu un coleg de muncă care îmi povestea că "parcă au început să se mai mişte lucrurile". S-au mai reparat ceva străzi, parcă nu mai calc la fiecare 2 metri în amintiri canine, mai îngrijite parcurile, mai multe concerte prin oraşele ţării, etc.
Într-adevăr, paşii sunt infimi şi poate de aceea atât de greu observabili pentru unii. Dar de ce să dăm cu noroi continuu şi să ocărâm în cor "ţara asta de rahat" în loc să mai scăpăm şi un comentariu de bine? Oare de ce este atât de greu să vedem şi lucrurile bune, pentru că orice s-ar spune, mai există şi lucruri bune în ţara asta şi în oraşul în care trăim.
Luasem acum cateva zile la întrebări câţiva amici bucureşteni, chestionându-i prin ce muzee din Bucureşti au fost. Rezultatul: mulţi dintre ei fuseseră în 3 muzee în 24 de ani de viaţă. Buun, păi atunci mi se pare normal că nu ştii ce să araţi unui străinez prin pârdalnicul ăsta de oraş dacă nici tu, până la urmă, nu îl cunoşti. În schimb, ne plângem cât e ziua de lungă ca ne sufocăm în trafic, pe stradă, la muncă, în parcuri şi mai ştiu eu pe unde. Până la urmă în toate capitalele lumii e aglomerat şi se stă în trafic.
E drept, ce e trist e că la noi s-ar putea face o mulţime de lucruri, dar ne lipseşte energia, hotărârea, voinţa. Şi în mare parte din vreme ne cuprinde o mare lehamite.
Din păcate, constat că suntem foarte buni la a despica firul în patru şi la a susţine sus şi tare ce NU E bine. OK, atunci, ce E bine? O critică constructivă ceva? O idee? O sugestie? Mai rar. În loc, multe critici, mult negativism, mulţi nervi, înjurături, stres şi răutate. De ce nu putem fi la fel de buni şi la a sări cu ideea şi la a sugera ce AR FI bine, cum am vedea noi lucrurile, cum am face NOI lucrurile mai bine.
Clar secolul ăsta e unul dominat de un deconstructivism feroce. Dărâmăm fără milă, fără a aduce ceva în loc. Desigur, suntem liberi să o facem, dar o facem pe pielea noastră pentru că atâta vreme cât aşteptăm să pice pară mălăiaţă în gurile noastre veşnic flămânde după pomeni, nu văd să se mişte ceva prin multhulita noastră Babuinie...
Tare mi-aş dori şi eu să aud pe cineva începând o frază la pozitiv. Mă cufund într-o mare de NU-uri, în care optimismul meu se sufocă pe zi ce trece. De ce ne oprim la a îl lua pe marele NU criticastru in braţe? Cum o să se schimbe vreodată ceva dacă noi, cei care criticăm, nu venim şi cu soluţii pentru ceea ce nu ne place? De ce aşteptăm permanent la ALŢII să ne salveze? Şi de ce naiba avem atitudinea asta minunată de a fugi de orice răspundere şi de a o descărca pe umerii altuia?
Mea culpa: tocmai am scris un articol în care CRITIC. Constructiv, sper eu.
Nu zic, şi eu critic, pentru că, din păcate, sunt atât de multe lucruri care nu merg şi există o mie de trebşoare care te calcă pe nervi. Şi totuşi, vorbeam deunăzi cu un coleg de muncă care îmi povestea că "parcă au început să se mai mişte lucrurile". S-au mai reparat ceva străzi, parcă nu mai calc la fiecare 2 metri în amintiri canine, mai îngrijite parcurile, mai multe concerte prin oraşele ţării, etc.
Într-adevăr, paşii sunt infimi şi poate de aceea atât de greu observabili pentru unii. Dar de ce să dăm cu noroi continuu şi să ocărâm în cor "ţara asta de rahat" în loc să mai scăpăm şi un comentariu de bine? Oare de ce este atât de greu să vedem şi lucrurile bune, pentru că orice s-ar spune, mai există şi lucruri bune în ţara asta şi în oraşul în care trăim.
Luasem acum cateva zile la întrebări câţiva amici bucureşteni, chestionându-i prin ce muzee din Bucureşti au fost. Rezultatul: mulţi dintre ei fuseseră în 3 muzee în 24 de ani de viaţă. Buun, păi atunci mi se pare normal că nu ştii ce să araţi unui străinez prin pârdalnicul ăsta de oraş dacă nici tu, până la urmă, nu îl cunoşti. În schimb, ne plângem cât e ziua de lungă ca ne sufocăm în trafic, pe stradă, la muncă, în parcuri şi mai ştiu eu pe unde. Până la urmă în toate capitalele lumii e aglomerat şi se stă în trafic.
E drept, ce e trist e că la noi s-ar putea face o mulţime de lucruri, dar ne lipseşte energia, hotărârea, voinţa. Şi în mare parte din vreme ne cuprinde o mare lehamite.
Din păcate, constat că suntem foarte buni la a despica firul în patru şi la a susţine sus şi tare ce NU E bine. OK, atunci, ce E bine? O critică constructivă ceva? O idee? O sugestie? Mai rar. În loc, multe critici, mult negativism, mulţi nervi, înjurături, stres şi răutate. De ce nu putem fi la fel de buni şi la a sări cu ideea şi la a sugera ce AR FI bine, cum am vedea noi lucrurile, cum am face NOI lucrurile mai bine.
Clar secolul ăsta e unul dominat de un deconstructivism feroce. Dărâmăm fără milă, fără a aduce ceva în loc. Desigur, suntem liberi să o facem, dar o facem pe pielea noastră pentru că atâta vreme cât aşteptăm să pice pară mălăiaţă în gurile noastre veşnic flămânde după pomeni, nu văd să se mişte ceva prin multhulita noastră Babuinie...
Tare mi-aş dori şi eu să aud pe cineva începând o frază la pozitiv. Mă cufund într-o mare de NU-uri, în care optimismul meu se sufocă pe zi ce trece. De ce ne oprim la a îl lua pe marele NU criticastru in braţe? Cum o să se schimbe vreodată ceva dacă noi, cei care criticăm, nu venim şi cu soluţii pentru ceea ce nu ne place? De ce aşteptăm permanent la ALŢII să ne salveze? Şi de ce naiba avem atitudinea asta minunată de a fugi de orice răspundere şi de a o descărca pe umerii altuia?
Mea culpa: tocmai am scris un articol în care CRITIC. Constructiv, sper eu.
joi, 14 mai 2009
Calatoria lui Gruber
In seara asta am fost la unul dintre filmele care ruleaza in cadrul Festivalului de Film European: Calatoria lui Gruber a lui Radu Gabrea.
Sala arhiplina, ceea ce m-a impresionat in mod placut. Asadar, mai vine lumea si la niste filme fara reteta de succes, ne-americanizate, fara pac-pac neaparat si care lasa urme pe undeva in sufletul nostru.
A doua surpriza: am avut parte de o introducere si de o "postfata". Introducerea a constat in cateva repere si aprecieri din partea unui critic de film. Postfata: regizorul insusi, alaturi de cativa dintre membrii echipei de filmare, dintre care cei mai cunoscuti pentru mine au fost Florin Piersic jr. si Alexandru Bindea.
Scenariul urmareste in linii mari romanul lui Curzio Malaparte, Kaputt si arunca un strop de lumina asupra pogromului de la Iasi din 1941.
O privire aparent neimplicata si in acelasi timp revelatoare pentru haosul si birocratia acelor zile. O "chestiune evreiasca" atinsa parca accidental, en passant, vazuta prin ochii unui corespondent de razboi italian in trecere prin Iasi in drum spre front.
Ironia este ca in viata reala, desi a cochetat ceva vreme cu fascismul mussolinian, Malaparte (interpretat in film de Florin Piersic jr.) a ajuns sa denunte abuzurile unui sistem in care crezuse initial si, paradoxal, inainte de moarte, sa adere la comunism.
Nu in ultimul rand, filmul evoca atmosfera unei epoci si savoarea unui oras total diferit de Bucurestiul aglomerat, in ciuda aerului dezolant imprimat de razboi. Am recunoscut cu emotie locuri si cladiri din iubitul meu Iasi si le-am salutat ca pe niste vechi prieteni, bucurandu-ma in sinea mea si strigand interior "eu stiu, eu stiu unde e casa lui Gruber, si hotelul Traian, si Lapusneanu si Piata Unirii, pentru mine nu sunt doar niste nume, pentru mine inseamna CEVA"
Acestea fiind spuse, vi-l recomand, are sa va placa si veti regasi in multe scene tare inca prezente in viata noastra acum, intr-un secol diferit si totusi atat de similar din multe puncte de vedere.
[Sursa imagine]
In viteza
Nu stiu voi, dar mie mi se pare ca in ultima vreme (adica de cateva generatii incoace) totul in lumea asta a fost pus pe FAST FORWARD.
Cine mai are vreme de stat si cumpanit lucrurile, cand totul in jurul nostru se roteste intr-un maelstrom ametitor, care se misca din ce in ce mai repede si din cand in cand, ca deruta sa fie completa, isi mai schimba si sensul?
Ne grabim din ce in ce mai mult iar prin forta imprejurarilor, multe dintre deciziile noastre trebuie luate pe loc. Suntem niste mici Napoleoni, sau, mai politically correct, niste multitaskeri. Vorbim cu sotia la telefon in timp ce trimitem mailuri la clienti si ne gandim ce trebuie sa mai rezolvam pe ziua de azi.
Citim in metrou pentru ca acasa avem alte lucruri de facut si pentru ca alte "taskuri" se succed cu repeziciune in viata noastra.
Ne platim facturile in pauza de masa si mergem la sala la 10 noaptea ("pentru ca e mai liber").
Ne bem grabiti cafeaua dimineata. Si ne bucuram daca avem timp si de asta. Pentru ca, ne zicem, altii o beau in drum spre munca, in metrou, in RATB, prin statii sau mai stiu eu pe unde.
De dimineata si pana seara suntem prinsi intr-un tavalug care trece nemilos peste zi astfel incat parca ajungem sa nu mai intelegem nimic din ea.
Te trezesti morocanos la 6:30, te imbraci, iti bei (sau nu) cafeaua, culegi nevasta si copilul, te sui in masina. Ii decarci pe fiecare pe la treburile lor si o pornesti spre birou. Stai acolo cel putin 8 ore, dupa care te sui in masina, ajungi acasa, schimbi doua-trei vorbe cu nevasta si copilul, mananci (sau nu) si te culci. Ca sa o iei de la capat a doua zi.
In weekend te ingramadesti cu altii ca tine pe sosele ca sa iei o gura de aer proaspat si sa scapi (cica) de rutina. Te afumi la un gratar, joci un fotbal, bei o bere si luni esti gata de aceeasi schema.
Si toate astea in cea mai mare viteza posibila. Pe ceasuri, minute si secunde numarate.
Si totusi, cand mai respiri? Cand te opresti? Cand faci o PAUZA? Oare in timpul asta al nostru viata e doar atat?
Viata moderna. Ne-o umplem cu aparate sofisticate, menite, zice-se, sa ne-o faca mai usoara, ne grabim mereu undeva, ne cufundam in proceduri, liste si indatoriri. Ne saturam existenta cu fraze care incep cu "trebuie". Alergam mereu dupa ceva, fara sa ne oprim sa savuram. Ne multumim cu gratulatii instant si ne spunem, linistitor, ca asa e viata din ziua de azi.
Si asa, la un moment dat te pomenesti ca s-a terminat. Ca nu mai ai timp. Ca s-a scurs iremediabil. Ca a trecut pe langa tine. Si, culmea, nici nu ti-ai dat seama de asta...
Cine mai are vreme de stat si cumpanit lucrurile, cand totul in jurul nostru se roteste intr-un maelstrom ametitor, care se misca din ce in ce mai repede si din cand in cand, ca deruta sa fie completa, isi mai schimba si sensul?
Ne grabim din ce in ce mai mult iar prin forta imprejurarilor, multe dintre deciziile noastre trebuie luate pe loc. Suntem niste mici Napoleoni, sau, mai politically correct, niste multitaskeri. Vorbim cu sotia la telefon in timp ce trimitem mailuri la clienti si ne gandim ce trebuie sa mai rezolvam pe ziua de azi.
Citim in metrou pentru ca acasa avem alte lucruri de facut si pentru ca alte "taskuri" se succed cu repeziciune in viata noastra.
Ne platim facturile in pauza de masa si mergem la sala la 10 noaptea ("pentru ca e mai liber").
Ne bem grabiti cafeaua dimineata. Si ne bucuram daca avem timp si de asta. Pentru ca, ne zicem, altii o beau in drum spre munca, in metrou, in RATB, prin statii sau mai stiu eu pe unde.
De dimineata si pana seara suntem prinsi intr-un tavalug care trece nemilos peste zi astfel incat parca ajungem sa nu mai intelegem nimic din ea.
Te trezesti morocanos la 6:30, te imbraci, iti bei (sau nu) cafeaua, culegi nevasta si copilul, te sui in masina. Ii decarci pe fiecare pe la treburile lor si o pornesti spre birou. Stai acolo cel putin 8 ore, dupa care te sui in masina, ajungi acasa, schimbi doua-trei vorbe cu nevasta si copilul, mananci (sau nu) si te culci. Ca sa o iei de la capat a doua zi.
In weekend te ingramadesti cu altii ca tine pe sosele ca sa iei o gura de aer proaspat si sa scapi (cica) de rutina. Te afumi la un gratar, joci un fotbal, bei o bere si luni esti gata de aceeasi schema.
Si toate astea in cea mai mare viteza posibila. Pe ceasuri, minute si secunde numarate.
Si totusi, cand mai respiri? Cand te opresti? Cand faci o PAUZA? Oare in timpul asta al nostru viata e doar atat?
Viata moderna. Ne-o umplem cu aparate sofisticate, menite, zice-se, sa ne-o faca mai usoara, ne grabim mereu undeva, ne cufundam in proceduri, liste si indatoriri. Ne saturam existenta cu fraze care incep cu "trebuie". Alergam mereu dupa ceva, fara sa ne oprim sa savuram. Ne multumim cu gratulatii instant si ne spunem, linistitor, ca asa e viata din ziua de azi.
Si asa, la un moment dat te pomenesti ca s-a terminat. Ca nu mai ai timp. Ca s-a scurs iremediabil. Ca a trecut pe langa tine. Si, culmea, nici nu ti-ai dat seama de asta...
miercuri, 13 mai 2009
Fara explicatii
Sunt oameni care te cerceteaza fara vorbe, doar din priviri, care te studiaza pe nesimtite si care iti pot pune in fata ochilor liste si liste de calitati si defecte pe care le ai doar dupa cateva ore pe care le petreci impreuna.
Care iti cer sa le explici de ce iti place x sau y. Si cum iti explici asta si astalalta. Oare oamenii astia nu pot intelege un raspuns gen "Nu stiu. Pur si simplu imi place. Nu pot descrie sentimentul"?
De ce totul trebuie sa aiba o explicatie? De ce trebuie sa iti explic senzatia mea atunci cand imi cufund mana in apa rece a paraului de munte? Sau sa iti detaliez bucuria mea tainica in fata unui tablou? De ce totul trebuie sa fie logic si perfect motivabil? De ce nu putem intelege ca unele lucruri nu pot fi descrise si explicate si ca le traiesti fara sa le poti reda? De ce trebuie sa stricam magia unei clipe cautandu-i formula si pierzand-o in explicatii desarte? De ce nu putem doar sa traim si sa simtim? Fara explicatii. Fara liste. Fara analize. Fara sa despicam firul in patru. Fara sa rationalizam. Simplu. Fara.
Care iti cer sa le explici de ce iti place x sau y. Si cum iti explici asta si astalalta. Oare oamenii astia nu pot intelege un raspuns gen "Nu stiu. Pur si simplu imi place. Nu pot descrie sentimentul"?
De ce totul trebuie sa aiba o explicatie? De ce trebuie sa iti explic senzatia mea atunci cand imi cufund mana in apa rece a paraului de munte? Sau sa iti detaliez bucuria mea tainica in fata unui tablou? De ce totul trebuie sa fie logic si perfect motivabil? De ce nu putem intelege ca unele lucruri nu pot fi descrise si explicate si ca le traiesti fara sa le poti reda? De ce trebuie sa stricam magia unei clipe cautandu-i formula si pierzand-o in explicatii desarte? De ce nu putem doar sa traim si sa simtim? Fara explicatii. Fara liste. Fara analize. Fara sa despicam firul in patru. Fara sa rationalizam. Simplu. Fara.
Killing choice
Luana approached a very sensitive issue, all the more sensitive nowadays when life is so hectic: suicide.
To me, killing yourself is killing your options. In choosing suicide, you make a definite choice and there is no turning back from that. Simply and bluntly because you are dead.
Irrespective of the reasons (and I am including here both selfless and selfish suicide), suicide is the end of choice. Because beyond death there is a big, scary darkness called the unknown. And somehow, in the unknown, choice does not exist. It stopped when you chose to go beyond life.
To me, killing yourself is killing your options. In choosing suicide, you make a definite choice and there is no turning back from that. Simply and bluntly because you are dead.
Irrespective of the reasons (and I am including here both selfless and selfish suicide), suicide is the end of choice. Because beyond death there is a big, scary darkness called the unknown. And somehow, in the unknown, choice does not exist. It stopped when you chose to go beyond life.
Despre pisici şi FMI (femei)
Mie una mi se pare foarte adevărată afirmaţia potrivit căreia animalul de casă seamănă cu stăpânul.
Iar în cazul pisicilor, afirmaţia e cu atât mai valabilă. Mâţele pare-mi-se, aduc tare bine cu femeile: îs mofturoase, capricioase, răsfăţate, le place să li se dea atenţie şi stiu să te ignore suveran atunci când nu prezinţi interes.
Deşi nu dormim cât e ziua de lungă, multe dintre noi arată tare pisicoase când se trezesc şi sunt cu adevărat adorabile. Dacă se mai şi freacă mâţeşte la ochi şi îţi aruncă o privire galeşă de copilaş bosumflat, mare minune dacă nu pici în mrejele lor.
Mda, şi avem şi gheruţe, pe care le ascuţim des pe spatele stăpânului (se crede el!) şi feţe care de care mai mieroase pe care le scoatem din desagă şi le afişăm cu măiestrie de fiecare dată când lucrurile nu merg aşa cum am vrea noi. Desigur, există şi specimene la care pisiceala nu are câştig de cauză şi atunci întoarcem spatele mândre şi ignorăm imprudentul până când se dă pe brazdă.
Ne cerem dreptul la ceva bun destul de des şi poftim numai lucruri alese. Deh, avem gusturi fine, ca nişte aristocrate ce ne aflăm!
Pe stradă mergem elegant şi dăm din posterior graţios, perfect conştiente de privirile care ne urmăresc.
Pe la terase mieunăm unele la altele sorbind din cele mai alese licori şi studiem aparent indiferente motanii din preajmă.
Ne apreciem singure în oglindă în fiecare zi şi ne considerăm superbe.
Nu vă faceţi iluzii, ştiţi deja că noi ne băgăm nasul peste tot, cunoaştem fiecare mişcare a voastră şi vă pândim orice reacţie.
Beware!
Iar în cazul pisicilor, afirmaţia e cu atât mai valabilă. Mâţele pare-mi-se, aduc tare bine cu femeile: îs mofturoase, capricioase, răsfăţate, le place să li se dea atenţie şi stiu să te ignore suveran atunci când nu prezinţi interes.
Deşi nu dormim cât e ziua de lungă, multe dintre noi arată tare pisicoase când se trezesc şi sunt cu adevărat adorabile. Dacă se mai şi freacă mâţeşte la ochi şi îţi aruncă o privire galeşă de copilaş bosumflat, mare minune dacă nu pici în mrejele lor.
Mda, şi avem şi gheruţe, pe care le ascuţim des pe spatele stăpânului (se crede el!) şi feţe care de care mai mieroase pe care le scoatem din desagă şi le afişăm cu măiestrie de fiecare dată când lucrurile nu merg aşa cum am vrea noi. Desigur, există şi specimene la care pisiceala nu are câştig de cauză şi atunci întoarcem spatele mândre şi ignorăm imprudentul până când se dă pe brazdă.
Ne cerem dreptul la ceva bun destul de des şi poftim numai lucruri alese. Deh, avem gusturi fine, ca nişte aristocrate ce ne aflăm!
Pe stradă mergem elegant şi dăm din posterior graţios, perfect conştiente de privirile care ne urmăresc.
Pe la terase mieunăm unele la altele sorbind din cele mai alese licori şi studiem aparent indiferente motanii din preajmă.
Ne apreciem singure în oglindă în fiecare zi şi ne considerăm superbe.
Nu vă faceţi iluzii, ştiţi deja că noi ne băgăm nasul peste tot, cunoaştem fiecare mişcare a voastră şi vă pândim orice reacţie.
Beware!
luni, 11 mai 2009
Amintire plăcută #4
Inaugurez astăzi, 11 mai, primul meu post cu diacritice (elemente care pentru mulţi cititori sunt critice în aprecierea unei scriituri pe blog).
Mă gândeam mai demult, în studenţie, ca participant în minunatul program Erasmus, aruncat în plin turn Babel pe meleaguri străine, că noi românii suntem cam necivilizaţi. Acum, dacă stau să studiez mai bine problema, eşti civilizat sau nu în funcţie de termenul de comparaţie pe care îl foloseşti şi de definiţia pe care o dai expresiei a fi civilizat.
Acestea fiind zise, o să pomenesc o întâmplare din perioada sus-amintită, care, mie una, mi-a demonstrat că nu suntem atât de urangutani cum ne cred unii şi alţii şi mi-a descreţit fruntea.
Cămin studenţesc în nordul Franţei. Una bucată bucătărie pe etaj. Dotată, printre altele, cu cuptor cu microunde. Eu, ca român get-beget, trag o mâncărică pe aragaz. Pe final apare o colegă de etaj, grecoaică, care mă roagă să îi împrumut şi ei ibricul meu să îşi încălzească nu-ştiu-ce.
Peste 10 minute se aude un mare bum dinspre bucătărie (stăteam foarte aproape cu camera). Ma reped intr-acolo şi ce văd? Grecoaica mea bagase ibricul de metal în cuptorul cu microunde. Cum combinaţia e fatală, cuptorul era negru pe dinăuntru iar ibricul meu arăta ca dupa răzbel: nexam coadă şi cu mutilări multiple pe figură. Théoni se uita la mine cu un zâmbet strâmb, total nedumerită asupra întâmplării. Păi bine neamule, dacă tot sunteţi in UE din 1981, poate ar trebui să ştiţi şi voi să folosiţi un cuptor cu microunde, că tot aştia din Babuinia vă scot din nedumeriri şi vă învaţă cum e cu chestiile alea de fac poc! dacă le pui unde nu trebuie.
Mă gândeam mai demult, în studenţie, ca participant în minunatul program Erasmus, aruncat în plin turn Babel pe meleaguri străine, că noi românii suntem cam necivilizaţi. Acum, dacă stau să studiez mai bine problema, eşti civilizat sau nu în funcţie de termenul de comparaţie pe care îl foloseşti şi de definiţia pe care o dai expresiei a fi civilizat.
Acestea fiind zise, o să pomenesc o întâmplare din perioada sus-amintită, care, mie una, mi-a demonstrat că nu suntem atât de urangutani cum ne cred unii şi alţii şi mi-a descreţit fruntea.
Cămin studenţesc în nordul Franţei. Una bucată bucătărie pe etaj. Dotată, printre altele, cu cuptor cu microunde. Eu, ca român get-beget, trag o mâncărică pe aragaz. Pe final apare o colegă de etaj, grecoaică, care mă roagă să îi împrumut şi ei ibricul meu să îşi încălzească nu-ştiu-ce.
Peste 10 minute se aude un mare bum dinspre bucătărie (stăteam foarte aproape cu camera). Ma reped intr-acolo şi ce văd? Grecoaica mea bagase ibricul de metal în cuptorul cu microunde. Cum combinaţia e fatală, cuptorul era negru pe dinăuntru iar ibricul meu arăta ca dupa răzbel: nexam coadă şi cu mutilări multiple pe figură. Théoni se uita la mine cu un zâmbet strâmb, total nedumerită asupra întâmplării. Păi bine neamule, dacă tot sunteţi in UE din 1981, poate ar trebui să ştiţi şi voi să folosiţi un cuptor cu microunde, că tot aştia din Babuinia vă scot din nedumeriri şi vă învaţă cum e cu chestiile alea de fac poc! dacă le pui unde nu trebuie.
duminică, 10 mai 2009
The great debaters
Recunosc, imi plac filmele cu si despre cei de culoare. Poate si pentru ca au o forta care lipseste altor genuri de film si pentru ca au capacitatea de a ma transpune total in peisajul creionat acolo, atingand pe undeva niste resorturi ale inimii mele. Dupa majoritatea filmelor de gen, am cel putin impresia ca am ramas cu ceva, ca sunt mai bogata sufleteste.
The Great Debaters, un film cu genialul Denzel Washington intr-unul din rolurile principale, reda povestea unuia dintre primele licee predominant de culoare din Statele Unite, Wiley College.
Wiley College a jucat un rol important in miscarea pentru obtinerea de drepturi civile pentru populatia de culoare in statul Texas, iar unul dintre personajele acestui film, James L. Farmer Jr., a fost, alaturi de Rev. Dr. Martin Luther King Jr., printre altii, unul dintre liderii Civil Rights Movement din Statele Unite in anii 1950-1960, punand bazele Comitetului de Egalitate Rasiala (Congress of Racial Equality -CORE-), organizatie care a incercat sa elimine segregarea rasiala printr-o politica de protest non-violent (nesupunerea civila, un concept promovat printre altii si de Gandhi).
Filmul se contruieste in jurul personalitatii carismatice a profesorului de dezbateri a liceului Wiley, Melvin B. Tolson (caruia ii da viata pe ecran Washington), care depune orice efort posibil pentru a inchega o echipa de oratori care sa poata lupta cu brio in competitiile de profil cu liceele albe din sudul SUA din anii 1930.
In anii 1930, in America, discriminarea si segregarea rasiala erau la ele acasa iar a fi de culoare aducea dupa sine teama constanta de a fi linsat si impotenta de a te ridica si a-ti apara drepturile. A fi de culoare insemna a fi in mare parte lipsit de drepturi si de orice putere de protest legala.
De aceea, in acest context nefavorabil, faptul ca echipa de oratori a liceului Wiley, in intregime de culoare, ajunge sa infranga echipa de debaters de la Universitatea Harvard reprezinta o victorie a drepturilor omului si a libertatii asupra oprimarii de oricel fel, pana la urma. Triumful puterii cuvantului si a mintii asupra prejudecatii, habotniciei, rasismului, si, in ultima instanta, asupra unei legi nedrepte.
Alaturi de Melvin Tolson, care a devenit unul dintre primii poeti modernisti afro-americani, alaturi de activitatile sale politice, filmul mai creioneaza inca doua portrete care intruchipeaza personalitati reale: James L. Farmer Jr si Henrietta Bell Wells (in film, Samantha Booke).
Filmul este traversat de un fir continuu centrat pe ideea conform careia o lege nedreapta trebuie schimbata ("An unjust law is no law at all"). Iar pentru a schimba aceasta lege nedreapta, un alt motiv al filmului este "a face ceea ce trebuie pentru a putea face ceea ce vrem" (doing what you "have to do" in order that we "can do" what we "want to do").
Forta filmului sta, cred eu, in maiestria cu care acesti oratori fantastici reusesc sa isi sustina ideile si sa puna punctul pe I, cat si in pasiunea cu care fac asta, pentru ca, intr-adevar, ceea ce da viata cuvintelor este si personalitatea celui care le rosteste, iar felul in care le rostim este cel putin la fel de important ca insasi cuvintele, daca nu mai important.
Iar oratorii de la Wiley College te cuceresc fara drept de apel.
Iata cateva dintre cele mai importante pasaje ale discursurilor lor, care, sper eu sa va convinga sa dati o sansa filmului:
The Great Debaters, un film cu genialul Denzel Washington intr-unul din rolurile principale, reda povestea unuia dintre primele licee predominant de culoare din Statele Unite, Wiley College.
Wiley College a jucat un rol important in miscarea pentru obtinerea de drepturi civile pentru populatia de culoare in statul Texas, iar unul dintre personajele acestui film, James L. Farmer Jr., a fost, alaturi de Rev. Dr. Martin Luther King Jr., printre altii, unul dintre liderii Civil Rights Movement din Statele Unite in anii 1950-1960, punand bazele Comitetului de Egalitate Rasiala (Congress of Racial Equality -CORE-), organizatie care a incercat sa elimine segregarea rasiala printr-o politica de protest non-violent (nesupunerea civila, un concept promovat printre altii si de Gandhi).
Filmul se contruieste in jurul personalitatii carismatice a profesorului de dezbateri a liceului Wiley, Melvin B. Tolson (caruia ii da viata pe ecran Washington), care depune orice efort posibil pentru a inchega o echipa de oratori care sa poata lupta cu brio in competitiile de profil cu liceele albe din sudul SUA din anii 1930.
In anii 1930, in America, discriminarea si segregarea rasiala erau la ele acasa iar a fi de culoare aducea dupa sine teama constanta de a fi linsat si impotenta de a te ridica si a-ti apara drepturile. A fi de culoare insemna a fi in mare parte lipsit de drepturi si de orice putere de protest legala.
De aceea, in acest context nefavorabil, faptul ca echipa de oratori a liceului Wiley, in intregime de culoare, ajunge sa infranga echipa de debaters de la Universitatea Harvard reprezinta o victorie a drepturilor omului si a libertatii asupra oprimarii de oricel fel, pana la urma. Triumful puterii cuvantului si a mintii asupra prejudecatii, habotniciei, rasismului, si, in ultima instanta, asupra unei legi nedrepte.
Alaturi de Melvin Tolson, care a devenit unul dintre primii poeti modernisti afro-americani, alaturi de activitatile sale politice, filmul mai creioneaza inca doua portrete care intruchipeaza personalitati reale: James L. Farmer Jr si Henrietta Bell Wells (in film, Samantha Booke).
Filmul este traversat de un fir continuu centrat pe ideea conform careia o lege nedreapta trebuie schimbata ("An unjust law is no law at all"). Iar pentru a schimba aceasta lege nedreapta, un alt motiv al filmului este "a face ceea ce trebuie pentru a putea face ceea ce vrem" (doing what you "have to do" in order that we "can do" what we "want to do").
Forta filmului sta, cred eu, in maiestria cu care acesti oratori fantastici reusesc sa isi sustina ideile si sa puna punctul pe I, cat si in pasiunea cu care fac asta, pentru ca, intr-adevar, ceea ce da viata cuvintelor este si personalitatea celui care le rosteste, iar felul in care le rostim este cel putin la fel de important ca insasi cuvintele, daca nu mai important.
Iar oratorii de la Wiley College te cuceresc fara drept de apel.
Iata cateva dintre cele mai importante pasaje ale discursurilor lor, care, sper eu sa va convinga sa dati o sansa filmului:
"The state is currently spending five times more for the education for a white child than it is fitting to educate a colored child. That means better textbooks for that child than for that child. I say that's a shame, but my opponent says today is not the day for whites and coloreds to go to the same college. To share the same campus. To walk into the same classroom. Well, would you kindly tell me when that day is gonna come? Is it going to come tomorrow? Is it going to come next week? In a hundred years? Never? No, the time for justice, the time for freedom, and the time for equality is always, is always right now!"
"A brilliant young woman I know was asked once to support her argument in favor of social welfare. She named the most powerful source imaginable: the look in a mother's face when she cannot feed her children. Can you look that hungry child in the eyes? See the blood on his feet from working barefoot in the cotton fields. Or do you ask his baby sister with her belly swollen from hunger if she cares about her daddy's work ethics?"
"Anybody know who Willie Lynch was? Anybody? Raise your hand. No one? He was a vicious slave owner in the West Indies. The slave-masters in the colony of Virginia were having trouble controlling their slaves, so they sent for Mr. Lynch to teach them his methods. The word lynching came from his last name. His methods were very simple, but they were diabolical. Keep the slave physically strong but psychologically weak and dependent on the slave master. Keep the body, take the mind. I am here to help you to find, take back, and keep your righteous mind."
"In Texas they lynch Negroes. My teammates and I saw a man strung up by his neck and set on fire. We drove through a lynch mob, pressed our faces against the floorboard. I looked at my teammates. I saw the fear in their eyes and, worse, the shame. What was this Negro's crime that he should be hung without trial in a dark forest filled with fog. Was he a thief? Was he a killer? Or just a Negro? Was he a sharecropper? A preacher? Were his children waiting up for him? And who are we to just lie there and do nothing. No matter what he did, the mob was the criminal. But the law did nothing. Just left us wondering, "Why?" My opponent says nothing that erodes the rule of law can be moral. But there is no rule of law in the Jim Crow south. Not when Negroes are denied housing. Turned away from schools, hospitals. And not when we are lynched. St Augustine said, "An unjust law in no law at all.' Which means I have a right, even a duty to resist. With violence or civil disobedience. You should pray I choose the latter."
miercuri, 6 mai 2009
Tara, tara, vrem ostasi!
La sugestia lui Varza, m-am gandit ca n-ar fi rau sa initiem un proiect in blogosfera legat de turismul romanesc.
Avand in vedere ca incercarile curente ale Ministerului Turismului sunt departe de ceea ce noi ne-am dori, ce-ar fi sa SPUNEM exact cum ne-ar place sa fie promovata tarisoara noastra. Sa nu ne mai limitam doar la a critica ci sa gandim proactiv si sa ne exprimam. Cu alte cuvinte, haideti sa adunam idei in acest sens si sa demonstram ca putem sa facem NOI ceea ce altii au incercat, unde ei au dat chix.
Asadar, asa cum putem fi originali si creativi in posturile noastre, haideti sa fim la fel in ideile noastre despre CUM ne putem promova mai bine tara.
Sa sarim, sa sarim....cu IDEEA!
Daca ne adunam mai multi, putem face un blog comun axat strict pe acest subiect: Promovarea Romaniei ca destinatie turistica, sau cate un blog pentru fiecare zona din tara.
Multi dintre noi, bloggerii, suntem tineri, facem parte dintr-o generatie cu o mentalitate diferita, si, zic eu, vedem lucrurile altfel, suntem mai pragmatici si mai conectati la ceea ce se intampla prin lume. Putem face un brainstorming si putem folosi experientele noastre turistice pe alte meleaguri si in tara pentru a gasi idei valabile.
Catalin a venit cu o serie de idei legate de posibile cai de promovare:
Haideti sa ne intrebam ce am putea arata in capitala Romaniei unui calator strain sau unui roman de-al nostru care ar vrea sa o descopere.
Este cunoscuta probabil initiativa de realizare a unei linii turistice RATB, care ar urma sa calauzeasca turistii pe un traseu prestabilit in Bucuresti. Ideea este buna, dar putem sa o completam si sa venim cu alte initiative cu care, pana la urma, am putea sa mergem la autoritatile abilitate gen Primaria Capitalei.
Urmand modele externe, am putea:
Nu va sfiiti, impartasiti-ne ideile voastre!
Later edit: Am inceput un blog despre Bucuresti si lucruri frumoase de vazut in acest oras. Daca aveti dispozitie si va intereseaza subiectul, ma gasiti la www.iubescbucurestiul.wordpress.com
Avand in vedere ca incercarile curente ale Ministerului Turismului sunt departe de ceea ce noi ne-am dori, ce-ar fi sa SPUNEM exact cum ne-ar place sa fie promovata tarisoara noastra. Sa nu ne mai limitam doar la a critica ci sa gandim proactiv si sa ne exprimam. Cu alte cuvinte, haideti sa adunam idei in acest sens si sa demonstram ca putem sa facem NOI ceea ce altii au incercat, unde ei au dat chix.
Asadar, asa cum putem fi originali si creativi in posturile noastre, haideti sa fim la fel in ideile noastre despre CUM ne putem promova mai bine tara.
Sa sarim, sa sarim....cu IDEEA!
Daca ne adunam mai multi, putem face un blog comun axat strict pe acest subiect: Promovarea Romaniei ca destinatie turistica, sau cate un blog pentru fiecare zona din tara.
Multi dintre noi, bloggerii, suntem tineri, facem parte dintr-o generatie cu o mentalitate diferita, si, zic eu, vedem lucrurile altfel, suntem mai pragmatici si mai conectati la ceea ce se intampla prin lume. Putem face un brainstorming si putem folosi experientele noastre turistice pe alte meleaguri si in tara pentru a gasi idei valabile.
Catalin a venit cu o serie de idei legate de posibile cai de promovare:
- Centralizarea (lista/index, etc.) a inregistrarilor postate pe youtube.com cu peisaje din diferite zone din Romania
- Crearea de itinerarii prin Romania lipsite de cliseele turismului clasic si promovarea acestora prin brosuri cu poze facute de oameni ca noi in peregrinarile lor prin tara si descrieri "incondeiate" de bloggeri care "au penita"
- Implicarea acelora dintre noi care sunt pasionati de drumetii, sporturi de iarna, etc in sensul ca atunci cand mergem cu gasca pe munte putem lua cu noi si un turist strain; niste pasionati de munte pot face un turist strain sa se simta in largul lui in Romania, avand in vedere ca de obicei, strainii sunt cam jecmaniti pe la noi de indata ce coboara din avion (aici o marturie in acest sens)
Haideti sa ne intrebam ce am putea arata in capitala Romaniei unui calator strain sau unui roman de-al nostru care ar vrea sa o descopere.
Este cunoscuta probabil initiativa de realizare a unei linii turistice RATB, care ar urma sa calauzeasca turistii pe un traseu prestabilit in Bucuresti. Ideea este buna, dar putem sa o completam si sa venim cu alte initiative cu care, pana la urma, am putea sa mergem la autoritatile abilitate gen Primaria Capitalei.
Urmand modele externe, am putea:
- sa punem in circulatie un Bucharest Card care sa ofere reduceri la o serie de obiective turistice si restaurante din Bucuresti
- sa incurajam firmele private sa puna la dispozitia turistilor tururi ale Bucurestiului cu autocarul, cu preturi diferite in functie de obiectivele incluse in tur (de exemplu, in Budapesta, preturile la aceste tururi variaza in functie de cat de multe obiective turistice includ)
- sa punem la punct trasee turistice tematice prin Bucuresti: Bucurestiul gastronomic (care sa includa degustari de vin, mancaruri traditionale romanesti, etc.), Bucurestiul si viata lui de noapte (tur de clubbing), Bucurestiul istoric (centrul vechi, biserici din Bucuresti si manastiri din imprejurimi), Bucurestiul cultural (muzee, galerii de arta, ceainarii si cafenele literare), Bucurestiul studentesc
- sa puna la dispozitia turistilor bilete cu valabilitate de 24/48 ore, 3/7 zile care sa permita accesul in autobuzele turistice; turistii ar putea cobori la statia de langa obiectivul care ii intereseaza, dupa care ar putea reveni din nou la bord la urmatoarea statie, descoperind Bucurestiul in ritmul lor propriu
Nu va sfiiti, impartasiti-ne ideile voastre!
Later edit: Am inceput un blog despre Bucuresti si lucruri frumoase de vazut in acest oras. Daca aveti dispozitie si va intereseaza subiectul, ma gasiti la www.iubescbucurestiul.wordpress.com
marți, 5 mai 2009
Turism ca la carte
Intotdeauna m-am intrebat de ce romanii nu isi pun in valoare frumusetile natale? Ne lipseste spiritul de antreprenoriat? Ma indoiesc de asta, mai ales cand ma gandesc la puzderia de bisnisuri care au aparut ca ciupercile dupa ploaie dupa Revolutie (da, pentru mine e cu R, macar pentru faptul ca e singura pe care am trait-o pana acum).
Facand o comparatie intre vecinii nostri maghiari, mai precis capitala lor si capitala noastra, indraznesc sa afirm ca avem cel putin la fel de multe lucruri frumoase cu care sa ne falim in fata unui vizitator de pe alte meleaguri. Si totusi, mergand la Budapesta, mi-am dorit sa raman acolo macar cateva zile in plus, ascunzandu-ma de perspectivele unei intoarceri in minunatul oras al lui Bucur.
Lasand laoparte diferentele de relief si avantajele derivate (perspectiva asupra Dunarii si a intregului oras oferita de dealurile Budapestei si relativa platitudine cu care se poate "lauda" Bucurestiul nostru de campie), avem in comun o arhitectura veche deosebita si un oras vechi vrednic de aratat lumii. Dar aici intervine prima bila neagra pentru Bucuresti: la noi, orasul vechi e in restaurare since forever, pe cand la Budapesta gasesti cladiri vechi in stare excelenta nu doar in centru, ci chiar si pe aleile laturalnice.
Tare mi-e ciuda cand ma gandesc ca Bucurestiul are mult mai multe povesti de spus decat Budapesta. Si totusi nu aici, la noi, am ascultat vrajita o istorie poetizata a unei Dunari personificate, care ii picura in urechi ascultatorului franturi ale unei lumi trecute in 30 de limbi diferite. Nu, din pacate, nu aici.
Nu aici am vazut cladiri luminate ca ziua in timp ce aluneci bland pe valurile marelui fluviu.
Daca stau sa ma gandesc bine, ar trebui sa ma documentez serios ca sa pun cap la cap un tur al Bucurestiului pentru un turist strain. Si cand te gandesti ca budapestanii iti ofera o puzderie de asemenea tururi ale capitalei lor la preturi destul de piperate.
Da, ungurii stiu sa faca turism. Stiu sa se laude cu ce au si sa faca asta in cel mai placut mod pentru cei care le calca pragul. Stiu sa zambeasca larg indiferent de modul cum arata calatorul si de cum e imbracat. Nu fac supozitii puerile asupra posibilitatilor lui financiare inainte inca de a-l auzi vorbind. Si il primesc (sau cel putin dau o impresie foarte convingatoare) cu bratele deschise. Pentru ca el, vizitatorul, le aduce bani in pusculita. Si pentru asta il cinstesc cum se cuvine.
E drept, au talentul de a pune un pret mai mare decat valoarea reala a obiectivelor turistice, insa, atunci cand serviciile oferite sunt de la nota 9 in sus, putini se mai gandesc la bani. And they give, generously.
Ce usor ar fi sa ne punem capul la contributie si macar sa copiem un model de succes daca nu sa venim cu ideile noastre proprii. Ce frumos ar fi Bucurestiul turistic. Daca AR EXISTA.
Din pacate, nici macar pentru un turist roman Bucurestiul nu ar fi un loc placut. Ce vede un provincial cand vine in Bucuresti? Multa nesimtire si rautate. Si pleaca stupind in san, jurand sa nu mai revina vreodata. Si in urma ramane the BIG BAD BUCHAREST si nimic altceva. Un loc deloc primitor, care nu te atrage cu nimic.
Cu totii ne plangem de tarele lui, dar nimeni nu incearca sa puna umarul si sa schimbe ceva. Ba mai mult, toti se uita la tine ca la un lunatic daca indraznesti sa faci vreo sugestie in acest sens. Poate pentru ca stim din experienta ca orice incercare e sortita esecului si ca mentalitatea noastra nu se va schimba atat de usor? Oare ospitalitatea proverbiala a romanului e doar un mit? Oare nu ne putem schimba?
Sustineam aici cateva motive pentru care iubesc tara in care m-am nascut si imi declaram increderea in capacitatea noastra de a ne schimba si de a o schimba. In bine. Inca imi mentin pozitia. Dar nu stiu pentru cat timp. Probabil ca va veni o vreme in care voi trage de mine ca sa mai gasesc motive. Sau nu.
Later edit: Primul pas
Facand o comparatie intre vecinii nostri maghiari, mai precis capitala lor si capitala noastra, indraznesc sa afirm ca avem cel putin la fel de multe lucruri frumoase cu care sa ne falim in fata unui vizitator de pe alte meleaguri. Si totusi, mergand la Budapesta, mi-am dorit sa raman acolo macar cateva zile in plus, ascunzandu-ma de perspectivele unei intoarceri in minunatul oras al lui Bucur.
Lasand laoparte diferentele de relief si avantajele derivate (perspectiva asupra Dunarii si a intregului oras oferita de dealurile Budapestei si relativa platitudine cu care se poate "lauda" Bucurestiul nostru de campie), avem in comun o arhitectura veche deosebita si un oras vechi vrednic de aratat lumii. Dar aici intervine prima bila neagra pentru Bucuresti: la noi, orasul vechi e in restaurare since forever, pe cand la Budapesta gasesti cladiri vechi in stare excelenta nu doar in centru, ci chiar si pe aleile laturalnice.
Tare mi-e ciuda cand ma gandesc ca Bucurestiul are mult mai multe povesti de spus decat Budapesta. Si totusi nu aici, la noi, am ascultat vrajita o istorie poetizata a unei Dunari personificate, care ii picura in urechi ascultatorului franturi ale unei lumi trecute in 30 de limbi diferite. Nu, din pacate, nu aici.
Nu aici am vazut cladiri luminate ca ziua in timp ce aluneci bland pe valurile marelui fluviu.
Daca stau sa ma gandesc bine, ar trebui sa ma documentez serios ca sa pun cap la cap un tur al Bucurestiului pentru un turist strain. Si cand te gandesti ca budapestanii iti ofera o puzderie de asemenea tururi ale capitalei lor la preturi destul de piperate.
Da, ungurii stiu sa faca turism. Stiu sa se laude cu ce au si sa faca asta in cel mai placut mod pentru cei care le calca pragul. Stiu sa zambeasca larg indiferent de modul cum arata calatorul si de cum e imbracat. Nu fac supozitii puerile asupra posibilitatilor lui financiare inainte inca de a-l auzi vorbind. Si il primesc (sau cel putin dau o impresie foarte convingatoare) cu bratele deschise. Pentru ca el, vizitatorul, le aduce bani in pusculita. Si pentru asta il cinstesc cum se cuvine.
E drept, au talentul de a pune un pret mai mare decat valoarea reala a obiectivelor turistice, insa, atunci cand serviciile oferite sunt de la nota 9 in sus, putini se mai gandesc la bani. And they give, generously.
Ce usor ar fi sa ne punem capul la contributie si macar sa copiem un model de succes daca nu sa venim cu ideile noastre proprii. Ce frumos ar fi Bucurestiul turistic. Daca AR EXISTA.
Din pacate, nici macar pentru un turist roman Bucurestiul nu ar fi un loc placut. Ce vede un provincial cand vine in Bucuresti? Multa nesimtire si rautate. Si pleaca stupind in san, jurand sa nu mai revina vreodata. Si in urma ramane the BIG BAD BUCHAREST si nimic altceva. Un loc deloc primitor, care nu te atrage cu nimic.
Cu totii ne plangem de tarele lui, dar nimeni nu incearca sa puna umarul si sa schimbe ceva. Ba mai mult, toti se uita la tine ca la un lunatic daca indraznesti sa faci vreo sugestie in acest sens. Poate pentru ca stim din experienta ca orice incercare e sortita esecului si ca mentalitatea noastra nu se va schimba atat de usor? Oare ospitalitatea proverbiala a romanului e doar un mit? Oare nu ne putem schimba?
Sustineam aici cateva motive pentru care iubesc tara in care m-am nascut si imi declaram increderea in capacitatea noastra de a ne schimba si de a o schimba. In bine. Inca imi mentin pozitia. Dar nu stiu pentru cat timp. Probabil ca va veni o vreme in care voi trage de mine ca sa mai gasesc motive. Sau nu.
Later edit: Primul pas
Abonați-vă la:
Postări (Atom)